Enescu şi muzica lumii. Sau ce rămâne în „lumea de după Enescu”?

Sinaia, Sala Casino, ora19. Viori mergânde traversau parcul central prinse de încheietura câte unei păpuşi de porţelan cu cocul perfect. De fapt, era un harem de violoniste în rochii lungi, de satin negru, după care roiau fotografi îngenuncheaţi, tovarăşi de orchestre cu oboi şi contrabas. Sus, scria cu litere de-o şchioapă: Enescu şi Muzica lumii. Jos, un cor mefistofelic, guraliv, un Babel dezlănţuit, făcea un ambuteiaj omenesc în trei rânduri.

Recunosc că de o bucată de vreme mi-au ştirbit poftele estetice. La teatru ajung ocazional, pentru Ateneu am nevoie de concediu, iar singurul amfiteatru în care apuc să stau e cel care găzduieşte vreo conferinţă. Cultural, mi-e sete. S-a întâmplat însă ca săptămâna trecută să îmi potrivesc vacanţa de aşa fel încât să am parte de Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, a XIV-a ediţie, un regal imaginar artistic desfăşurat simultan în Bucureşti, Sibiu, Buşteni şi Sinaia. Am gustat doar din recitalurile şi concertele susţinute în oraşul în care Expressul opreşte într-un ropot de timp, într-o Sinaia fremătândă de rafalele de modernizare, de altfel parte a unui proiect nobil de estetizare urbană, o investiţie solidă pentru un centru istoric boem şi traversat de contemplatori care mai de care mai indiscreţi, străini, curioşi, uimiţi. Vacanţele mele sunt sincope de program, însă în oazele de linişte îmi rezerv timp pentru oameni.

Nu mai avem timp să ne uităm unul la celălalt, ci doar să uităm unii de alţii. Uneori, privesc la ei şi parcă nu găsesc nicio urmă de umanitate, decât un furnicar mecanizat de rebeli corporatişti dezlănţuiţi, de manechine postmoderne care şi-au uitat instinctele şi parcă abia învaţă să respire, de oameni trişi care au uitat că viaţa are mai mult de două viteze.

Aleg ca pildă un episod din seara de 8 august.

Sinaia, Sala Casino, ora 19. Viori mergânde traversau parcul central prinse de încheietura câte unei păpuşi de porţelan cu cocul perfect, ca o împletitură de grâne, deasupra unei siluete negre, neclintite. De fapt, era un harem de violoniste în rochii lungi, de satin negru, după care roiau fotografi îngenuncheaţi, tovarăşi de orchestre cu oboi şi contrabas. Pe treptele Casino-ului aşteptau pâlcuri de oameni, de toate vârstele, până la deschiderea uşilor cu un sfert de oră înainte de spectacol.

Sus, scria cu litere de-o şchioapă: Enescu şi Muzica lumii. Jos, ca un cor mefistofelic, guraliv şi neaoş românesc, un Babel dezlănţuit făcea un ambuteiaj omenesc în trei rânduri.

În zece minute, toată lumea era „aşezată”. Adevărul e că spectacolul a avut intratrea gratuită şi mi-am îngăduit să mă întreb câţi dintre cei prezenţi aveau habar „pentru ce stau la coadă”. Am aflat jumătate din răspuns când cei ticsiţi în rândurile din spate au început să îşi dezlănţuie polifonia cu soneriile nervoase ale telefoanelor.

Dincolo de toate, polonezii sunt oameni frumoşi. Muzicienii polonezi sunt cei care fac ca oamenii frumoşi să fie rari. În meniul cultural, pe săturate, am avut parte de:

Biografic, fiecare dintre membrii orchestrei are şarmul şi darul său, unul nelipsit din armonia unui tot nuclear. Folcloric, te întrebi, oarecum din mozaicul de cutume culturale, care dintre ei îşi păstrează tacit alura de geniu nebun.

Ideea, mai simplă ca niciodată, e că muzica are raţiunea ei şi presupune o pricepere kinestezică şi spirituală de care puţini sunt în stare. Unde nu e har, nu e loc pentru tocmeală.

Concertul a fost mai curând un fenomen spectacular regal, însoţit, ca într-o avangardă, de aplauze repetate, de oameni cu vibratto spiritual care salutau şi cereau, în acelaşi timp, cu o nobleţe greu de refuzat, un biss autentic.

Wojciechowski e genul de om care îşi educă oamenii din priviri şi îi transformă în spectacol, cu un imaginar echilibrat, seducător. De la o piesă la alta, îşi ridica muzicieni în picioare ca şi când ar fi deschis un vernisaj omenesc de suflete mişcătoare, strângându-le uneori, în miezul concertului, mâinile în mod repetat, a cinste şi pasiune.

Dirijor principal al Academiei Regale Daneze din Copenhaga, director al Orchestrei Poloneze şi al Corului Radio din Krakowia, al Teatrului Wielki din Varşovia şi al Filarmonicii din Lodz, actual director al Orchestrei Simfoniei Juventus, Wojciechowski e genul de om pentru care devii curios numai întrebându-te dacă managementul cultural nu desacralizează, cumva, puţin din zvâcul artistic, din efervescenţa de moment a dirijorului care dansează notele în acelaşi timp, pentru toţi, în cele mai diferite forme.

Din punctul acesta de vedere, domeniul umanist îşi conservă particularităţile : deseori, funcţiile manageriale declanşează un soi de dezumanizare harică, o mecanizare de « proiectant » a formelor de exhuberanţă artistică transformate în bizarerii formale ale controlului şi obsesiei pentru excelenţă. Muzicienii însă rămân fiinţe neatinse, în bucolicul lor, de « microbul de dosar ».

În plină sinfonie, sufletul nu le răceşte niciodată. Vorba lui George Enescu :

Artiştii lumii sunt apostoli ai păcii . Intre ei nu-şi are loc rivalitatea, ci doar cooperarea. Fiecare artist contribuie prin talentul său, prin munca sa, la cultivarea frumosului al cărui sens este de a da avânt pornirilor cele mai nobile ale sufletului uman .

E una din cele mai frumoase sărbători culturale de peste an.

P.S. : Încă nu înţeleg oamenii care aplaudă frenetic la astfel de spectacole, dumiriţi parcă de frumuseţea momentului la care iau parte, dar care nu îşi închid telefoanele. Încă nu îi pricep pe cei care aprobă graţia cu plecăciuni scuturate ale capului şi apoi sar în prima crâşmă ucigând dintr-un pas sublimul cu spectacularul.

Sunt, poate, oameni-hibrid, pentru care joaca de-a-valma estetică e, de fapt, apanajul a două lumi : una în care se potrivesc, alta în care şi-ar dori să fie.