Elitele politice în România după 1989: circulație sau reconversie?

Elitele politice din ţările comuniste au încercat, fie înaintea prăbuşirii vechiului regim, fie în perioada de tranziţie postcomunistă, să-şi folosească poziţiile de „reprezentanţi ai poporului” şi pârghiile politico-administrative pentru a obţine beneficii economice şi financiare prin transferul activelor comuniste în proprietatea lor.

FOTO Shutterstock

Nomenclatura comunistă a valorificat „oportunitatea momentului” şi s-a implicat nemijlocit în privatizarea facilităţilor de producţie, în achiziţia întreprinderilor profitabile, a spaţiilor comerciale şi a terenurilor amplasate în zone strategice de dezvoltare economică cu scopul de a-şi consolida poziţia în sistemul capitalist.

După Revoluţiile din 1989, nomenclatura comunistă avea să părăsească pârghiile puterii politice, iar în locul său se instala o elită politică din a cărei compoziţie făceau parte foşti disidenţi, tehnocraţi din aparatul administraţiei comuniste, manageri ai întreprinderilor proprietate de stat şi politicieni comunişti din eşalonul secund al partidelor comuniste. În ţări precum Polonia, Ungaria şi Cehia, foştii dizidenţi împreună cu tinerii tehnocraţi şi managerii de întreprinderi care împărtăşeau o deschidere comună spre schimbare, reformă, democraţie, economie de piață au format noile elite conducătoare. În România şi Bulgaria, puterea politică a fost acaparată de o elită politică formată din reciclarea unei parţi a elitei comuniste la care s-au adaugat tehnocraţi şi manageri ai întreprinderilor de stat.

O parte din elita comunistă a convertit capitalul social (relațional) acumulat în perioada de dinainte de 1989 în capital politic adecvat la exigenţele noii ideologii anti-comuniste sau în capital economic participând la privatizarea întreprinderilor de stat profitabile. După acumularea unui nivel de bunăstare suficient de mare încât să le asigure un confort material şi financiar, membrii elitei comuniste deveniți patroni, manageri şi tehnocraţi, reuniţi în noua elită economică (elita capitalistă) s-au reactivat politic, candidând pe listele partidelor istorice sau ale partidelor nou înființate. Foştii disidenţi şi tinerii manageri, care la începutul anilor ’90 au reînfiinţat partide politice istorice, au fost cu timpul „infiltraţi” de elemente ale tehnocraţiei comuniste sau ale fostei poliţii politice comuniste (Securitatea și Miliția). Astfel, clivajele ideologice şi politice între comunişti şi anticomunişti sau neocomunişti şi anticomunişti s-au antenuat în timp ca urmare a reconversiei elementelor aparţinând elitei comuniste în elita postcomunistă.

Cei care au beneficiat de pe urma colapsului economic al comunismului au fost membrii nomenclaturii, birocraţii şi managerii întreprinderilor de stat. Aceştia au exercitat o influenţă considerabilă asupra clasei politice, formând o elită tehnocrată din rândurile căreia se vor recruta mulţi „experţi” care vor activa în structurile administraţiei postcomuniste. Atunci când nu au putut influenţa în mod direct puterea politică în direcţia considerată de ei dezirabilă, aceștia s-au înscris în partidele politice din interiorul cărora au promovat, deseori cu mult succes, propriile interese economice. Aceşti experţi ai tranziţiei au deţinut controlul asupra transferului proprietăţii de stat în proprietate privată. Realizările „societății multilateral dezvoltate” au fost privatizate/ transferate vândute  în beneficiul unei minorități – elita capitalismului postcomunist.

În ceea ce priveşte formarea elitelor în ţările postcomuniste există două abordări. Prima abordare este centrată pe preschimbarea capitalului politic al elitelor comuniste în capital economic, ulterior reconvertit în capital politic valorificabil în condițiile impuse de democraţia liberală şi economia de piaţă. În acest sens, se vorbeşte despre „privatizarea elitei comuniste”, „miliardarii de carton” (Silviu Brucan), „tehnocraţia postcomunistă” sau elita neo-comunistă (Elemer Hankiss). A doua abordare, dezvoltată de G. Eyal, I. Szelény şi E. Townsley, porneşte de la teoria structurii sociale a lui Pierre Bourdieu reconstruită pe baza distincţiei operate de Max Weber între societăţile de status şi cele de clasă. Cei trei autori şi-au propus să formuleze o abordare comparativ-istorică în cadrul teoriei bourdiene destinată explicitării tranziţiei de la comunism la capitalism.[1]

În condiţiile în care comunismul a desfiinţat proprietatea privată şi a construit o economie centralizată şi planificată de stat, nu a fost posibilă dezvoltarea unei burghezii autentice care să-şi asume misiunea schimbării sociale aşa cum a fost în zorii formării capitalismului clasic. În condiţiile tranziţiei de la comunism la capitalism, burghezia culturală şi-a asumat misiunea istorică de creare a unei ordini economice capitaliste, a unei societăţi capitaliste fără o clasă de capitalişti autentici. Proiectul creării capitalismului postcomunist a fost dezvoltat ca urmare a unei alianţe între foştii disidenţi din timpul regimului comunist (intelligentia) şi „comuniştii tehnocraţi reformaţi”. Spiritul acestei alianţe de context între tehnocraţii şi directorii care şi-au câştigat prestigiul profesional în regimul comunist şi intelectualitatea disidentă este animată de o nouă ideologie, „managerialismul”. Contrar altor cercetători, G. Eyal, I. Szelény şi E. Townsley consideră că membrii fostei elite comuniste nu au reuşit să-şi păstreze poziţiile de putere şi influenţă în perioada tranziţiei spre capitalism decât într-o oarecare măsură. Foştii tehnocraţi şi directorii de întreprinderilor de stat, apreciaţi pentru cunoştinţele şi experienţa profesională, au devenit indispensabili pentru administrarea economiei şi reformării sistemului public.

În lucrarea lor, G. Eyal, I. Szelény şi E. Townsley nu exclud ca tranziţia postcomunistă să se încheie cu formarea unei clase capitaliste, de antreprenori, comercianţi, proprietari care să-şi asume modernizarea şi dezvoltarea economică a societăţii. Evoluţia ulterioară a ţărilor din Europa Centrală şi de Est confirmă apariţia unei clase de antreprenori, însă fără o misiune istoric bine conturată. Dimpotrivă, putem vorbi despre o adevărată „clasă de lux” postcomunistă formată pe ruinile economiilor socialiste, a cărei putere rezultă din valorificarea reţelelor informale moştenite din regimul comunist şi a reţelelor informale ale postcomunismului.

Într-un studiu apărut în 2001, Jacek Wasilewski distinge trei faze ale procesului de schimbare socială şi politică derulat în spaţiul Europei Centrale şi de Est: (1) faza tranziţiei incipiente de la regimul comunist la democraţia liberală, (2) faza transformărilor politice, economice şi sociale care au marcat societăţile postcomuniste în ansamblul lor şi (3) faza consolidării democraţiei şi economiei de piaţă (de la „funcţională” la „competitivă”). Prima fază, a tranziţiei incipiente, este relativ scurtă şi se referă la perioada dintre momentul revoluţionar 1989 şi demararea reformelor politice şi economice cerute de construcţia unei societăţi capitaliste. A doua fază caracterizată prin democratizarea efectivă a vieţii politice şi liberalizare economică poate fi proiectată în timp între momentul de start al reformelor de ansamblu şi momentul aderării la structurile euro-atlantice (NATO și UE). În cea de-a treia fază, noua ordine socială operează în condiţii de stabilitate şi funcţionalitate a reformelor politice şi economice implementate în faza precedentă.[2]

Într-un eseu despre cercetarea elitelor politice în Europa Centrală şi de Est, András Bozóki desprinde câteva „lecţii” care trebuie avute în vedere pentru orice demers viitor de cercetare a elitelor postcomuniste.[3] Înainte de toate, elitele politice au fost percepute ca „jucători” importanţi în procesul de democratizare a societăţilor postcomuniste. În unele ţări ca Polonia, Cehia şi Ungaria, indiferent de orientarea ideologică şi de programele politice proprii, elitele politice au acţionat de o manieră consensuală în raport cu urmărirea obiectivelor naţionale strategice integrare în NATO şi UE. În ţări precum cele desprinse din fosta federaţie iugoslavă, preocupările elitelor naţionale s-au centrat mai degrabă pe câştigarea independenţei naţionale şi afirmarea identităţilor etnice, decât pe modernizarea şi dezvoltarea societăţii. În România și Bulgaria, elitele postcomuniste s-au împotmolit în proiectul unui tranziții fără sfărșit, cu ezitări și tensiuni privind reformele economice, democrații cu instituții de fațadă și decalaje de dezvoltare față de țările așa-numitului Grup de la Vișegrad.

Sociologul Mihai Dinu Gheorghiu se întreabă dacă putem vorbi despre elite în regimul comunist din moment ce ideologia oficială a partidului-stat propăvăduia o societate fără clase sociale: „A lua drept obiect de studiu elita nu semnifică adoptarea unui principiu a priori elitist? Pe de o parte, discursul de tip marxist-leninist a avut întotdeauna în vedere doar avangarda de clasă ale cărei legături cu clasa de origine trebuiau menținute cu orice preț: ruperea de mase, manifestările de elitism, sectarismul, birocrația de partid puteau constitui păcate capitale, ca și manifestările de intelectualism”. M.D. Gheorghiu remarcă o contradicție în sânul elitei comuniste între „cadrele-activiști” (pozițiile de decizie) și „intelectuali” (pozițiile tehnice). Cadrele și activiștii își legitimau autoritatea prin prisma vechimii și relațiilor deținute în partidul comunist, pe când elitele tehnice mizau pe experiența birocratică și tehnică. După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, intelectualii, birocrații și managerii întreprinderilor de stat își vor converti capitalul social în capital economic și/sau politic devenind membri ai noii clase conducătoare.[4]

După 33 de ani de postcomunism (tranziție 1990-2007, respectiv consolidare 2007-prezent), România rămâne tot o democrație semi-consolidată („democrație de fațadă” sau „democrație de vitrină”) cu instituții politice golite de sens, cu politicieni care se comportă precum niște marionete acționate de borkeri de putere necunoscuți, promovând politici fără bunăstare. În toți acești ani, elitele politice din România au fost fragmentate, conflictuale, fără vreun proiect de țară veritabil. În afară de aderarea la NATO, UE, Schengen, elitele politice autohtone nu au alte obiective care să vizeze creșterea calității vieții cetățenilor. România pare o țară care își propune să se modernizeze, dar nu reușește să se dezvolte socioeconomic. Ieșirea din sărăcie, confruntarea cu precaritatea socială și deprivarea materială nu au soluții colective (politice), concretizate în politici publice cu măsuri concrete, termene clare și actori responsabili. Salvarea este individuală. Solidaritatea, încrederea și optimismul social sunt pe un trend descendent. Suntem măcinați de consecințele reformelor interminabile, crizelor de tot felul (economice, pandemice, războiul din vecini).

Singura performanță palpabilă a elitelor politice după 1989 este performanța de a fi ultimii în Uniunea Europeană. Potrivit Eurostat, România este țara cu cei mai mulți copii în risc de sărăcie sau excluziune socială (41,5%), avem ponderea cea mai mare de tineri care nu învață și nici nu muncesc (32%), rata părăsirii timpurii a școlii este cea mai mare la nivelul UE (peste 16%), în fiecare an circa 120.000 de români emigrează pentru o perioadă mai mare de 12 luni, lăsând în urmă o societate extrem de polarizată socioeconomic. Noi nu ne mai facem bine. Priviți la oferta politică care se prefigurează în orizontul anului electoral 2024 și veți vedea ce ne așteaptă. Caragiale rămâne insuportabil de actual: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Notă: articol extras, revizuit și adăugit din lucrarea Ciprian Iftimoaei, Elite guvernamentale în România postcomunistă, Editura LUMEN, Iaşi, 2015, pp. 92-99.

[1] Gil Eyal, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001.

[2] Jacek Wasilewski, „Three Elites of the Central-Est European Democratization”, în R. Markowski and E. Wnuk-Lipinski (eds.), Transformation Paths in Central and Eastern Europe, Friedrich Ebert Stiftung, Warsaw, 2001.

[3] András Bozóki, Theoretical Interpretations of Elite Change in East Central Europe, Robert Schuman Centre for Advanced Studies of the European University Institute, Italy, 2002.

[4] Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2007.