E treişpe.  Ba e miercuri!

E fain să scrii cărţi! Bine, corect, e doar una - prima. Da’ o să mai vină! Şi, oricum, începe să te bage lumea în seamă pe Facebook, vin cereri de prietenie şi aprecieri calde, devii persoană respectabilă, mai ales dacă ai pus şi poza cărţii pe profilul tău. Chiar simţi cum încep să-ţi crească laurii pe frunte: e ceva, tată!

Pe la prînz, alerg puţin pe scări şi prind metroul în ultimul moment, înainte de a se închide uşile, cu zgomot şi clipit de bec roşu. Destul de gol. Mă aşez în faţa unei tanti de vreo patruşcinci de ani, îmbrăcată sărăcuţ dar corect, nu de la second, dar aproape sigur de la tarabă; tipul clasic de fostă curvă retrasă din activitate şi cuminţită subit (vîrsta...), acum maxim gestionară la covrigi sau muncitoare la tricotaje. Salar de zece milioane, cu un şef bou, care, atunci cînd mai dă şi cîte una mică pe gît, o înghesuie pe holul cu becuri arse dinspre vestiar şi trage puţin de sînii ei uşor căzuţi.

Ooo, Jesus-Doamne, minune mare! Cucoana citeşte chiar din cartea mea. Mă ridic în picioare ca pentru a-i da doamnei onorul. E pentru prima dată cînd văd pe cineva cu ea în mînă, e chiar înălţător! I-aş face o poză, dacă ar fi metroul mai plin, să mă pot ascunde după alţii, ca să nu-şi dea seama. Dar aşa... nu se cade. Îmi vine să o îmbrăţişez. E chiar drăguţă în simplitatea ei, în fond curăţenia e cea mai importantă.

Îi sună telefonul, vorbeşte, gesticulează, asta nu-mi prea place, nu se face în public, nu dă bine. Dar se poate educa, iubirea este cea mai bună motivaţie. Se anunţă staţia următoare, sper să nu coboare, şi deja simt plutind în aer o viitoare frumoasă poveste de dragoste. Oare cum să o abordez? Trebuie să fiu delicat, să nu sperii vînatul. Se opreşte din vorbit, ascultă, ţine telefonul cu umărul, se caută prin buzunare, scoate un pix transparent, de-ăla de-un leu, dă repede foile de la carte, ajunge la pagina aia albă de la sfîrşit, notează ceva, oare să-i cer şi eu numărul cînd termină? Să-i spun că sînt autorul, poate mergem la o cafea, poate...,

Harş! rupe cu zgomot foaia, se ridică, metroul a ajuns în staţie, aruncă cartea pe unul dintre locurile libere şi coboară.

Totuşi, am uitat ceva: e miercuri, şi e 13 ianuarie...

                                                                        *

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015.