E timpul

Dar cum, l-am întrebat? Vrei să-i omori pe toți? Vecinul meu de la terasă a devenit palid: „Nu! Nu vreau să omor pe nimeni”, s-a indignat el, chiar dacă tocmai îmi explicase, cu regret, fără ură, că Israelul nu putea înceta bombardamentele asupra Gazei, deoarece trebuia să eradice Hamasul înainte ca acesta să preia din nou controlul și să reia ciclul războaielor.

FOTO Profimedia

De fapt, era pierdut. Ce și-ar fi dorit era ca cât mai mulți locuitori din Gaza să plece de bunăvoie, în Egipt, în Europa, în Golf, oriunde, dar să nu rămână acolo, pentru că toți aplaudaseră pe 7 octombrie, cântaseră și dansaseră de bucurie. „Uitați-vă la fotografii, ce putem face cu oamenii ăștia?”. A sfârșit prin a spune „cu animalele astea”, înainte de a regreta aceste cuvinte. Îi era rușine, dar știa că locuitorii din Gaza vor rămâne în Gaza și era complet dezorientat, pierdut, ca aproape toți israelienii, cu excepția extremei drepte național-religioase.

În dreapta lui Benjamin Netanyahu, totul este simplu. Aproximativ 10% dintre locuitorii din Gaza trebuie să plece, „este posibil”, în America Latină, de exemplu, coloniștii să vină să reconstruiască fermele distruse după retragerea israeliană de acum 20 de ani, iar locuitorii din Gaza să rămână acolo să lucreze „pentru binele comun”. Serios? Chiar credeți ce spuneți? Da, absolut, ei cred asta, pentru că „arabii nu înțeleg decât forța și dacă nu cedăm, pacea va reveni ca după 1967”, ca după Războiul de Șase Zile, înfrângerea arabă și ocuparea teritoriilor palestiniene.

Singurul lucru care le clatină certitudinile naționaliștilor religioși este numele lui Trump. Înainte chiar de a se ști că președintele american urma să se întâlnească cu președinții palestinian, libanez și sirian la Riad, extrema dreaptă era deja îngrijorată că Casa Albă nu va dori să semneze, pe la spatele israelienilor, un compromis cu Iranul, după ce a încheiat unul cu houthiții.

Indiferent ce spune, îndoiala câștigă teren și în extrema dreaptă, iar de cealaltă parte a spectrului politic, în centru, la stânga și la centru-dreapta, confuzia este încă profundă. Fost șef al serviciilor de informații interne și susținător de lungă dată al soluției cu două state, amiralul Ayalon nu crede că această coaliție de dreapta dură și extremă va rezista până la alegerile din octombrie 2026. Ca mulți alții, el crede că Netanyahu nu va reuși să arbitreze între propriii alegători și naționaliștii religioși în chestiunea scutirii de serviciul militar a ultraortodocșilor. Acest lucru va diviza dreapta, spune el, dar nu este totuși încrezător în capacitatea opoziției de a prelua ștafeta.

Nici în acest caz nu este singurul, deoarece democrații israelieni, toți cei care doresc să apere democrația, să oprească bombardamentele și să relanseze negocierile de pace cu palestinienii, suferă de un dublu rău: aceeași uzură politică ca toată stânga mondială și incapacitatea de a convinge o majoritate solidă de israelieni că un compromis istoric cu palestinienii ar mai fi posibil.

Ziua de 7 octombrie a fost devastatoare. Acest masacru a îngrozit atât de mult această țară, încât ea dorește în același timp eliberarea ostaticilor, cu orice preț, și să nu cedeze nimic Hamasului, de care depinde totuși sfârșitul acestui calvar.

Cât despre palestinieni, dezorientarea lor este la fel de profundă, deoarece dorința lor de pace este la fel de totală ca și lipsa lor de lideri capabili să găsească calea către aceasta.

Sâmbătă, la Ierusalim, în cadrul forumului pentru pace la care am reprezentat Intergrupul Parlamentului European pentru soluția celor două state, două lucruri m-au frapat. Primul este numărul organizațiilor de tot felul care reunesc israelieni și palestinieni în jurul aceleiași voințe de coexistență. Tinerii israelieni nu mai au nimic în comun cu pionierii de ieri, supraviețuitori ai pogromurilor și ai Holocaustului. Sunt copiii acestui secol care vor, nu toți, dar mulți dintre ei, să găsească mijloacele de a trăi în pace în țara în care s-au născut.

Tinerii palestinieni, nu toți, dar mulți dintre ei, cel puțin cei din Israel, au studiat și au crescut alături de ei în aceeași țară și aspiră – ghiciți ce – la o viață normală pentru ei și copiii lor, alături, inevitabil, de tinerii israelieni.

Acesta era mesajul care se auzea cu o forță cutremurătoare în acest forum care proclama „It's time”. Erau prezenți mulți lideri politici arabi și evrei în vârstă, care ar fi trebuit să predea ștafeta. O nouă generație și noi figuri emergente, foarte puternice, dar celălalt lucru care frapa era că acești tineri bărbați și femei sunt încă neputincioși.

La aplauzele furtunoase primite de Emmanuel Macron și de șefa diplomației europene, Kaja Kallas, care au venit să-și aducă sprijinul pe ecran, s-a simțit cât de mult așteaptă israelienii și palestinienii ca Europa și Statele Unite să impună pacea, deoarece ei nu au mijloacele necesare pentru a o încheia singuri.

Am dat asigurări că Parlamentul European va exercita presiuni în acest sens. Am promis că Franța va recunoaște Palestina. Am spus că sper că nu va face acest lucru singură. Poate că m-am avântat prea mult, dar am făcut-o pentru că it's time: este timpul.