Despre încredere la români

0
0

Tratează oamenii după cum îţi doreşti să devină, nu după cum sunt acum, şi ei vor deveni cum îţi doreşti. În psihologia socială acesta se numeşte „efectul Pygmalion” şi este faţa pozitivă a profeţiei auto-îndeplinite. Scriu despre el acum pentru că abia a început şcoala.

A fost demonstrat de către Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson printr-un faimos experiment în 1968: cei doi psihologi s-au dus la o şcoală elementară din San Francisco la începerea anului şcolar, au supus toţi elevii la un test denumit Harvard Test of Inflected Acquisition, apoi au prezentat în cancelarie rezultatele. Astfel, învăţătorii au aflat că aproximativ 20% dintre elevi sunt în pragul unei dezvoltări mentale accelerate („blooming”, „growth spurters”). Elevii în cauza au fost clar nominalizaţi, dar toţi învăţătorii au fost îndemnaţi să aibă pe parcursul următorului an aceeaşi conduită cu toată lumea şi să ţină numele secrete. După 8 luni, teste au arătat la copiii nominalizaţi o creştere a performanţei şcolare cu 15% mai mare faţă de grupul de control la clasa întâi şi 10% la clasa a doua. Şi acum vine surpriza: la sfârşit învăţătorii au aflat că Harvard Test of Inflected Acquisition nu există, că cei 20% din elevi au fost aleşi aleatoriu şi că singurul motor al creşterii performanţei elevilor a fost faptul că învăţătorii se aşteptau la ea şi îi tratau ca atare. Cum ar veni, cu cât ai (şi manifeşti) aşteptări mai mari de la oameni, cu atât mai bine vor performa aceştia.

Zilele trecute, la Festivalul Enescu,  Simfonia 1 a lui Bruckner mi-a făcut gândurile să zburde şi am încercat, ca ultim optimist de serviciu, să îmi închipui cum s-ar aplica mai bine în România „efectul Pygmalion”. 

Evident, în primul rând, la copii. Dacă eu, părinte, îmi tratez copilul ca şi cum poate să devină cel mai bun din clasă, sau ca şi cum îi place să iasă pe-afară şi să facă sport, încet-încet va învăţa bine şi va lăsa Minecraft-ul pentru ţară-ţară-vrem-ostaşi. Dacă eu, profesor, nu îmi privesc elevii ca pe ultimele loaze, ci îi încurajez şi îi tratez ca pe oamenii responsabili ce am încredere că o să devină, vor lua bacul. Şi mă vor respecta mai mult. 

În al doilea rând, la angajaţi. Şeful român ştie cu siguranţă că subordonaţii lui sunt de vină. Din principiu. Şi că, dacă n-ar sta cu ochii şi cu micromanagementul pe ei toată ziua, nu numai că n-ar munci, dar ar fugi acasă cu toată hârtia de xerox şi cu toate pixurile. Cred că un manager care se hotărăşte să experimenteze un pic şi oferă necondiţionat, timp de să zicem şase luni, bunăvoinţă, un pic de  încredere şi o relativa independenţă angajaţilor săi va avea surpize plăcute.

M-am mai gândit la profesorii români. Ce-ar fi dacă toată lumea ar avea încredere că toţi profesorii sunt bine pregătiţi şi bine intenţionaţi şi i-ar trata ca atare? Păi atunci părinţii vor înţelege că trebuie să le insufle copiilor respect pentru şcoală.  Elevii vor da mai multe şanse învăţăturii. Societatea îi va repune pe profesori pe piedestalul de unde au fost daţi jos şi înlocuiţi cu şmecherii din trafic. Iar statul i-ar plăti conform cu binele social pe care îl fac. Bine, dar nu toţi profesorii sunt bine pregătiţi sau bine intenţionaţi. Unii iau 3 la definitivat, alţii predau cu dispreţ şi sarcasm materia de acum 30 de ani. Asta înseamnă că, de frica unei generalizări pozitive pripite, să cădem într-o generalizare negativă? Că toţi profesorii sunt incapabili şi dezinteresaţi şi trebuie trataţi că atare? Eu aş încerca să am un pic de încredere.

Şi acum cireaşa: clasă politică. Ştiu că e cu bătaie lungă, dar fac totuşi exerciţiul de imaginaţie. Dacă toată lumea (inclusiv politicienii) ar avea încredere că asta e clasa politică din care vor răsări mari oameni de stat? Păi, în primul rând, opoziţia ar avea un guvern alternativ (ce visuri!) ai cărui membri ar dezbate cu puterea la obiect şi nu ad hominem sau ad baculum chestiuni cum sunt Roşia Montană sau câinii vagabonzi. (Acum îmi dau seama că mi-e dor de o dezbatere. Ca pe vremuri, când democraţia era mai matură. Iliescu versus Constantinescu. Ba mi-e dor chiar şi de ringul de box al lui Florin Călinescu). Ceea ce mă duce cu gândul la presă. Presa i-ar trata pe politicieni... cam cum îi trata Marius Tucă. Sau, înaintea lui, inventatorul talk show-ului în România, Iosif Sava. Dar cum i-am trata noi, electoratul?

Cred că, în primul rând, ne-am informa mai bine cu cine votăm. Mi-aş dori un sondaj care să îmi spună câţi români ştiu cine le este senatorul sau deputatul din colegiu. Nu îl am, aşa că o să fac o estimare: sub 20%. Câţi ştiu măcar din ce partid este? Sub 50%. Câţi ştiau, la momentul votului, numele a cel puţin doi candidaţi, şi nu doar sigla partidului (televiziunii) preferat(e)? 10%.

Apoi, în al doilea rând, am renunţa la gândirea de grup sau la principiul „aleg dintre două rele”. Şi efectul, după acest scenariu science fiction? Nu cred că oamenii politici se vor schimba peste noapte, dar cred că acest tratament îi va responsabiliza. Şi, oricum, faliile din societate s-ar atenua zdravăn.

Îmi dau seama că am tot repetat cuvântul încredere. Acum câţiva ani îl întrebam pe un profesor şi prieten de-ai mei, căruia îi respect părerea, ce ar schimba la români dacă ar avea o baghetă magică. Şi mi-a spus „lipsa de încredere”. Cred că tot efectul ăsta Pygmalion se poate întâmplă şi în România dacă am avea mai multă încredere unii în alţii. Şi în noi înşine. Cine începe?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite