Cu fața spre Moscova, dar cu ochii la Beijing. Cum a jucat România relația ruso-chineză
0Evoluția relațiilor româno-chineze în perioada Războiului Rece a cunoscut mai multe etape, fiind marcată pe de o parte de relațiile existente între Republica Populară Română (RPR)/Republica Socialistă România (RSR) și URSS și, pe de altă parte, de divergențele dintre Republica Populară Chineză (RPC) și Uniunea Sovietică care au condus la o polemică susținută pe parcursul anilor ’60.
La începutul anilor ’50, „relațiile politice dintre China și România se derulau în cadrul sistemului de relații practicat de URSS prin intermediul tratatelor de prietenie, colaborare și asistență mutuală” (Budura, 2005: 13) încheiate cu România (la 4 februarie 1948) și cu RP Chineză (în februarie 1950). Între China și România nu a fost încheiat un tratat bilateral în perioada aceea. Primul document (și singurul care a existat în anii 1949-1989) care stabilește cadrele dialogului politic dintre cele două state îl reprezintă Declarația comună a guvernelor român și chinez semnată la 7 aprilie 1958, la Beijing. În 1973, liderii români au propus încheierea unui tratat de prietenie și colaborare, însă conducerea chineză a avut o atitudine rezervată, invocând „situația nefavorabilă în care va fi pusă România față de URSS” (Budura, 2013: 98). Abia în anul 2004 cele două state au semnat Parteneriatul Amplu de Prietenie și Cooperare. Ca atare, cooperarea româno-chineză s-a derulat în cadrul „relației triunghiulare China-România-URSS” (Liu, 2013: 131), iar în ce privește conflictul sino-sovietic și a restaurării relațiilor dintre cele două state „România a avut o contribuție deloc neglijabilă” (Malița, Giurescu, 2011: 145).
Foto: Uniunea Sovietică și China semnează un tratat de alianță pe 30 de ani. Sursa: aici și aici
Pentru România, anii 1945-1955 au reprezentat perioada subordonării absolute față de Uniunea Sovietică, „în care Bucureștiul se comportă ca un aliat docil și fidel, copiind întocmai modelul sovietic” (Cătănuș, 2004: 9). Fidelitatea Partidului Muncitoresc Român (PMR) față de politica sovietică s-a manifestat în toate consfătuirile pe probleme politice dezbătute între țările lagărului socialist și în cadrul reuniunilor Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) și Organizației Tratatului de la Varșovia.
Noua orientare politică promovată de Nikita S. Hrușciov în cadrul Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) din 24-25 februarie 1956 și raportul secret care dezvăluia „crimele lui Stalin” prezentat la finalul aceluiași an au suscitat divergențe de opinii între liderii sovietici și cei chinezi asupra principiilor care călăuzesc relațiile dintre partidele comuniste și muncitorești și raporturile dintre statele socialiste. Acest moment „a deschis calea contestării rolului URSS de lider politic al lumii comuniste, de centru ideologic deținător al adevărului absolut, de unic apărător al purității marxist-leniniste” și va facilita ascensiunea Partidului Comunist Chinez (PCC) „drept a doua putere în cadrul mișcării comuniste internaționale” (Cătănuș, 2004: 13).
Foto: Cartoon on the Sino-Soviet Split. Sursa: aici
Anul 1956 are o importanță fundamentală în evoluția raporturilor dintre URSS și RP Chineză, între RP Română și URSS, precum și între RPR și RPC. Pe de o parte consemnăm debutul divergențelor doctrinare de opinii dintre partidele comuniste ale URSS și RPC cu privire la modul de interpretare a ideologiilor marxiste și care au scos la iveală și interesele naționale chineze sau rusești, iar pe de altă parte semnalăm că regimul de la București începe pregătirea procesului distanțării de Moscova. Începând din 1956 și până în 1964 relațiile româno-chineze au fost influențate de disputa sovietico-chineză care s-a agravat progresiv generând o polemică susținută de ambele părți, timp în care, de la relații aproape inexistente între RPR și RPC (1956-1962), cele două state și partide ajung să se apropie foarte mult (1962-1964).
Referitor la România, perioada 1956-1962 este considerată de către istorici „perioada subordonării asumate” (Cătănuș, 2004: 9) sau „perioada conformismului ideologic” (Croitor, 2014: 459) în care PMR adoptă poziții identice cu Moscova în probleme de politică externă. Spre exemplu, regimul de la București, alături de toate celelalte state socialiste europene, a sprijinit intervenția trupelor sovietice în Ungaria de la 1 noiembrie 1956; PMR a avut poziții identice cu PCUS în cadrul Confătuirilor de la Moscova (1957, 1960) sau de la București (1960); iar la cererea sovieticilor, Comitetul Central al PMR a adresat, la 3 martie 1962, o scrisoare CC al PCC în care a criticat comportamentul delegației chineze participante la Consiliul Mondial al Păcii din decembrie 1961 (Croitor, 2014: 460).
Sursa: aici
Relațiile chino-sovietice s-au deteriorat o dată ce „liderii PCC au abandonat linia «unității», angajându-se cu PCUS într-o dispută publică cu privire la «culisele» elaborării declarației de la Moscova din cadrul Consfătuirii din noiembrie 1957” (Croitor, 2014: 171). Sub pretextul aniversării a 40 de ani de la Revoluția din octombrie 1917, Hrușciov a convocat partidele comuniste și muncitorești pentru a reafirma de fapt primatul ideologic al Kremlinului, serios afectat de pe urma evenimentelor din Polonia și Ungaria din 1956, ocazie cu care a fost elaborată o declarație cu privire la principiile mișcării comuniste internaționale și afirmarea doctrinei „coexistenței pașnice”, și se sugera că orice deviere de la aceste principii este socotită ca „sciziune”. Aceste principii nu au fost deloc agreate de partea chineză. Deși PCC susținea aplicarea teoriei hrușcioviene a „egalității între state”, nu mai împărtășea ideea ca PCUS să rămână leaderhip-ul mișcării comuniste internaționale. În cursul anului 1958, pe fondul proiectelor sovietice de construire a unei stații radio cu rază lungă de acțiune pe teritoriul chinez, relația sino-sovietică a devenit și mai tensionată (Croitor, 2014: 174). Polemica dintre URSS și China s-a agravat în anii 1960-1962, depășind diferendele pur ideologice și trecând la dispute legate de frontiere. În această perioadă Bucureștiul a ținut partea sovieticilor în disputa lor cu China și, la presiunile sovieticilor, ca gest de solidaritate, în 1961 a rupt relațiile diplomatice cu Albania (o susținătoare a Chinei) care a fost exclusă din CAER și din Organizația Tratatului de la Varșovia. În acest context, relațiile politice ale României cu China erau aproape inexistente.
Evenimentele din anul 1962 care au determinat o schimbare radicală în politica externă a României în relațiile cu Uniunea Sovietică au fost propunerea lui Hrușcoiv de reorganizare a CAER și criza rachetelor din Cuba.
În cadrul Conferinței CAER din 6-7 iunie 1962 de la Moscova, Hrușciov a propus adâncirea integrării economice între țările membre ale CAER, ceea ce însemna transformarea acesteia într-un organism suprastatal de planificare economică a ṭărilor socialiste din Europa și organizarea de uniuni transnaționale pe ramuri. Propunerile de integrare economică și diviziune internațională a muncii prin specializarea țărilor socialiste est-europene pe ramuri economice (reluate în aprilie 1964 în cadrul Planului Valev) au fost respinse de delegația României, „care a perceput pierderea controlului asupra economiei naționale drept un atac la adresa suveranității naționale” (Cătănuș, 2004: 15). România pleda pentru menținerea unei politici economice bazate pe forțele proprii, urmărind în primul rând interesul național și abia apoi satisfacerea intereselor economice ale lagărului socialist și, de asemenea, nu dorea să devină o țară specializată în ramuri ale agriculturii așa cum planificau sovieticii.
Această poziție a PMR „a facilitat apropierea politică dintre București și Beijing” (Cătănuș, 2004: 16). În mai multe rânduri România pledase pentru implicarea nemijlocită a Chinei atât în cadrul CAER cât și în Organizația Tratatului de la Varșovia, deși liderii chinezi aveau convingerea că „lupta lor din afară împotriva social-imperialismului” (Budura, 2008: 32) poate fi mai eficientă decât din interiorul acestor organisme.
Foto: Elicopter american urmărind un submarin sovietic, 28 octombrie 1962. Sursa: aici
Implicarea sovieticilor în „criza rachetelor din Cuba” din octombrie-noiembrie 1962 prin trimiterea de rachete în Cuba fără înștiințarea aliaților din Tratatul de la Varșovia și retragerea acestora la cererea americanilor, a fost cel de-al doilea eveniment care „a deranjat puternic conducerea de la București, care s-a aflat în situația de a fi atrasă într-un conflict nuclear fără să știe despre ce este vorba” (Cătănuș, 2004: 15). Pentru că, așa cum a afirmat diplomatul M. Malița, „Tratatul de la Varșovia implica automat România, ca stat membru, într-un război nedeclarat de noi, contrar intereselor și obiectivelor noastre” (Malița, Giurescu, 2011: 19).
În legătură cu acest moment, diplomația de la București a susținut doar într-o oarecare măsură poziția pe care o impunea URSS tuturor statelor din lagărul socialist. România a susținut ideea că acelea „nu sunt rachete ofensive” (Malița, Dungaciu, 2014: 188), în consonanță cu afirmațiile ambasadorului sovietic Zorin în cadrul Consiliului de Securitate al ONU care încerca să-și convingă partenerii că „URSS nu a plasat rachete în Cuba, SUA amenință Cuba și pacea, noi susținem Cuba și condamnăm agresiunea” (Malița, Giurescu, 2011: 19). Dar, în cadrul aceleiași reuniuni, delegația română nu numai că nu a infirmat prezența rachetelor sovietice în Cuba (care fuseseră descoperite și fotografiate ulterior), ci a declarat în plus că România susține Cuba și i-a acuzat pe americani de „instalarea blocadei pe mare”, „blocadă interzisă de dreptul internațional” ‒ poziție care nu a fost agreată de oficialul sovietic. Ideea care se desprinde este că România nu a ezitat să refuze „automatismul intrării în conflicte alături de aliații săi dacă nu e consultată și nu își dă asentimentul” (Malița, Giurescu, 2011: 19) și că avea o poziție diferită de cea a Uniunii Sovietice în problemele politice dezbătute la ONU. Acestea au fost primele acțiuni de delimitare a Bucureștiului de Moscova.
„Deceniul deschiderii” început în 1962 a însemnat pentru diplomația românească orientarea către țările Asiei (care făceau parte din Mișcarea de nealiniere), ONU și organismele sale, SUA, Canada și statele occidentale europene. Această deschidere a fost foarte bine gândită și pusă în practică de liderii de la București astfel încât „să nu determine vreo reacție peste măsură a puterii dominante (URSS), dar să îngăduie totuși inițierea unui drum propriu” (Malița, Giurescu, 2011: 164). Ghe. Gheorghiu-Dej și Ion Ghe. Maurer au realizat și pus în aplicare strategia „stalinismului național, respectiv acea linie politică bazată pe menținerea unei drastice ortodoxii în politica internă, combinată cu o deschidere spectaculoasă în relațiile cu Occidentul.” (Vladimir Tismăneanu, 1995: 129). Această deschidere a României „nu a modificat defel susținerea de către diplomația RPR a pozițiilor-cheie ale Uniunii Sovietice, participarea la sesiunile alianței militare a Tratatului de la Varșovia sau relațiile bilaterale cu țările socialiste «frățești» (...) ca și cu Iugoslavia și Albania” (Malița, Giurescu, 2011: 163). Poziția României în principalale probleme internaționale discutate la ONU urmau linia Moscovei, mai puțin atunci când se discuta prezența RPC la acest organism.
Începând cu 1962 România a început „tatonările economice spre Occident și politice spre China, în vederea construirii unor [planuri] alternative care să intre în funcțiune la un eventual moment critic al relațiilor româno-sovietice” (Cătănuș, 2004: 16). Divergențele pe aspecte economice dintre Moscova și București și optica României față de evenimentele internaționale vor conduce la afirmarea unei poziții proprii a PMR în plan internațional. Deși PMR se distanțază de PCUS și refuză să se mai subordoneze total, „nu se poate vorbi de o trecere a României în tabăra chineză” (Cătănuș, 2004: 16). Pentru România era riscant să se ralieze total RP Chineze dată fiind vecinătatea sa cu Uniunea Sovietică. Putea, în schimb, să covingă liderii chinezi că România poate fi o aliată a Chinei în Europa. Istoricii români consemnează strategia de politică externă a lui Gheorghiu-Dej și I. Ghe. Maurer de a reface și întări relația cu China. Deși liderul român „nu împărtășea radicalismul specific ideologiei maoiste”, era dispus, formal, să preia unele concepte ideologice, urmărind o apropiere româno-chineză, iar față de Uniunea Sovietică România să aibă imaginea „conformă actorului statal moral, ce acționa în strictă concordanță cu preceptele Consfătuirilor (...) din 1957 și 1960” (Croitor, 2014: 460-461). Gestul României de a redeschide, în martie 1963, ambasada de la Tirana (Albania) a avut o evidentă semnificație politică și un semnal pozitiv către China.
Pe linia distanțării României de URSS se înscriu întâlnirea secretă dintre ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, și ambasadorul Chinei la București, Xu Jianguo, din 16 mai 1963, precum și convorbirea dintre Gheorghiu-Dej și același ambasdor chinez din 12 decembrie 1963, prin care li se transmitea autorităților chineze decizia României de a nu mai urma „orbește indicațiile Moscovei” (Croitor, 2014: 460).
Sursa: aici
În anul 1963 atacurile reciproce dintre RP Chineză și Uniunea Sovietică au devenit publice în cadrul congreselor și consfătuirilor, făcând dificilă poziția celorlalte partide comuniste care erau puse în situația de a se alia uneia dintre cele două părți. În contextul agravării polemicii chino-sovietice din anii ’63-’64, conducerea de la București a decis să practice o politică prudentă și singura strategie posibilă era o poziție de imparțialitate între cele două puteri sau o așa-zisă „politică de neutralitate”(Țăranu, Floroiu, 2019: 17) în așteptarea momentului propice pentru a-și promova propria politică de independență față de Moscova.
În contextul schismei chino-sovietice, la nivelul anului 1963, se disting două momente care se înscriu pe linia neutralității adoptate de România. Primul se referă la documentul intitulat Propuneri privind linia generală a mișcării comuniste internaționale în „25 puncte” lansat de CC al PCC la 14 iunie 1963, care prezenta poziția comuniștilor chinezi în legătură cu linia generală a mișcării comuniste internaționale (aflată în evidentă divergență cu poziția PCUS) și prin care condamna vehement poziția hegemonică a URSS în cadrul blocului comunist. Reacția URSS a fost exprimată în cadrul reuniunii de la Moscova din iulie același an și a constat în interzicerea publicării declarației chineze și propunerea de încetare a negocierilor cu China adresate tuturor statelor comuniste. În afară de Albania care a publicat integral materialul, doar România „și-a asumat publicarea unor fragmente din documentul chinez în ziarul Scâteia, motivându-și gestul prin aceea că fiecare partid comunist are dreptul să-și exprime propriile păreri care să poată fi auzite în întregul bloc comunist, și fără ca aceasta să dăuneze unității lumii comuniste” (Țăranu, Floroiu, 2019: 17). Un alt gest de neutralitate îl reprezintă absența lui Ghe. Gheorghiu-Dej de la Consfătuirea de la Berlin pentru celebrarea liderului est-german W. Ulbricht, prilej despre care se știa că Hrușciov intenționa să îl folosească pentru a critica din nou China.
Tot pe linia stopării disputei chino-sovietice, România a încercat să-și asume rolul de „mediator”, afirmând, în numele „asigurării unității mișcării comuniste”, că „PMR reprezintă o a treia poziție în cadrul polemicii” (Țăranu, Floroiu, 2019: 18). În acest sens, președintele Consiliului de Miniștri, I. G. Maurer, în discursurile și articolele sale arăta că PMR susține „egalitatea în drepturi, avantajul reciproc, întrajutorarea tovărășescă, neamestecul în treburile interne, respectarea integrității teritoriale și principiilor internaționalismului socialist”, precum și „principiul unității în diversitate” care trebuie acceptat și aplicat în lumea comunistă, prin aceasta înțelegându-se că „se admiteau nepotriviri de vederi în privința metodelor de construcție a socialismului datorită condițiilor specifice din fiecare țară” și că „aceste diferențe nu trebuiau să devină motive de critică reciprocă sau de polemică”, sugerâd astfel ca soluționarea divergențelor politice să se facă pe „calea convorbirilor” (Țăranu, Floroiu, 2019: 18).
O primă intervenție asumată de România în vederea încetării pentru o perioadă de timp a atacurilor polemice dintre cele două părți a constat în propunerea PMR făcută URSS în cadrul întrunirii Comitetului Central al PCUS din februarie 1964 pentru aprobarea raportului Suslov (material care ataca din nou ideile și acțiunile comuniștilor chinezi) de a nu fi publicat acel raport, simultan cu propunerea adresată Chinei privind oprirea pentru moment a atacurilor polemice și acceptarea unei întâlniri la nivel înalt cu delegația românească care urma să se deplaseze în China pentru „mediere”. Aceste propuneri au fost acceptate de conducerile celor două țări. Delegațiile României conduse de I. G. Maurer s-au deplasat la Beijing, în perioada 2-11 martie și septembrie-octombrie 1964, pentru „a media” polemica sino-sovietică. Pe parcursul negocierilor derulate cu ocazia primei vizite în China, diplomații români au propus încetarea polemicii pentru 3 luni, însă propunerea nu a fost acceptată de chinezi. În aceste condiții URSS a amenințat că va publica raportul. Așadar, intervenția românească nu a reușit să oprească, ci doar să întârzie pentru scurt timp continuarea polemicii, care s-a reluat curând. La sfârșitul lunii martie Bucureștiul a mai făcut o încercare de apropiere între părți, propunând ca atât chinezii cât și sovieticii să semneze împreună un Apel adresat lumii comuniste. Sovieticii au acceptat propunearea, în schimb chinezii au repornit în presă campania împotriva Kremlinului. Consecința a fost publicarea Raportului Suslov la 3 aprilie 1964 în presa sovietică, moment de la care PCUS a reluat anatemizările împotriva comuniștilor chinezi. Nici discuțiile din toamna anului 1964, nu au reușit să îndrepte situația dintre URSS și RPC.
Referitor la demersurile României în cadrul polemicii, acestea au fost mai degrabă „încercări de apropiere între cele două părți” pentru „scoaterea din impas a convorbirilor sino-sovietice blocate la Moscova în vara anului 1963” și „păstrarea, cel puțin în aparență, a unității lumii comuniste” (Țăranu, Floroiu, 2019: 18-19). Deși diplomații români nu au reușit să-i convingă pe chinezi să renunțe la polemică, au reușit în schimb să strângă relațiile româno-chineze, oferind un curs ascendent relațiilor bilaterale.
Polemica chino-sovietică a constituit un prilej pentru București de a căuta sprijinul chinezilor și a ieși de sub umbrela sovieticilor. La finalul Plenarei din 22 aprilie 1964, Biroul politic de la București a lansat Declarația din aprilie 1964 („Declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”), așa-numita „declarație de independență” a PMR sau „testamentul lui Dej” prin care România își promova interesele legitime fără amestecul structurilor suprastatale precum Organizația Tratatului de la Varșovia sau CAER. Acest pas a însemnat distanțarea de URSS și PCUS și îmbunătățirea relațiilor româno-chineze.
Începând cu anul 1964, locul Chinei în politica externă a României a fost unul important și a reprezentat pentru liderii comuniști români o garanție a independenței în politica externă și un sprijin în fața tendințelor autoritare ale Moscovei.
Momentul invaziei Cehoslovaciei de către trupele statelor Pactului de la Varșovia fără concursul RSR, din 1968, a sporit prestigiul României în plan internațional. La acel moment China a condamnat vehement invazia sovietică și a transmis că „România poate conta, în apărarea independenței sale, pe sprijinul poporului chinez” (Țăranu, Floroiu, 2019: 26) și s-a arătat și mai disponibilă în a sprijini România atât prin schimburi materiale cât și în plan militar.
Din perspectiva diferendelor dintre RP China și Uniunea Sovietică, președintele RSR, N. Ceaușescu, făcea apeluri pentru încetarea polemicii și sugera ca problemele existente între cele două părți să fie soluționate pe cale pașnică, prin tratate, lăsând totodată să se înțeleagă că susține interesele părții chineze. Ceaușescu se alia pretențiilor Chinei privind atât retragerea trupelor vietnameze (sprijinite de URSS) din Cambodgia și realizarea unei reconcilieri a forțelor politice din această țară, cât și retragerea trupelor sovietice din Afganistan și normalizarea situației din zonă. (Țăranu, Floroiu, 2019: 32-33). În plus, România „intermediase cu succes și normalizarea relației dintre China și Iugoslavia, după 15 ani de relaţii neprietenoase” (Osiac, 2019: 233). Poate cel mai semnificativ moment în plan politico-diplomatic care reflectă susținerea pe care România a oferit-o Chinei în anii ’70, când relațiile bilaterale erau dintre cele mai strânse, se referă la sprijinul acordat în 1971 în cadrul Organizației Națiunilor Unite pentru restabilirea dreptului legitim al RPC în toate instanțele acestei organizații, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de Securitate (Budura, 2008: 30).
De-a lungul anilor ’70-’80, relațiile bilaterale româno-chineze au intrat într-o nouă etapă de consolidare a cooperării politico-diplomatice. Un rol determinant în dezvoltarea cu succes a relațiilor politico-diplomatice l-au avut atât contactele la nivel înalt, cât mai ales orientările și înțelegerile în problemele de politică internațională. Documentele diplomatice și cele din arhiva PMR/PCR relevă faptul că România și China „aveau poziții identice sau foarte apropiate în principalele probleme cu care se confrunta lumea contemporană”, militau pentru oprirea evoluției evenimentelor „spre încordare și război”, susțineau rezolvarea diferendelor dintre state pe cale pașnică, „interzicerea generală și distrugerea totală a armelor nucleare”, „încetarea cursei înarmărilor și trecerea la măsuri concrete de dezarmare, eradicarea subdezvoltării și instaurarea noii ordini economice internaționale” (Țăranu, Floroiu, 2019: 32).
Ca o concluzie, cooperarea politico-diplomatică dintre București și Beijing din perioada Războiului Rece s-a derulat începând cu mijlocul anilor ’60 în contextul schismei sino-sovietice și a desprinderii treptate a României de URSS, apoi s-a consolidat după momentul invaziei Cehoslovaciei din 1968 și ocuparea locului la ONU de către China comunistă din 1971 și a rămas constantă pentru următoarele două decenii. Participarea la disputa sino-sovietică de pe o „a treia poziție”, de „neutralitate relativă”, dar cu o doctrină și principii proprii care aveau la bază doctrina marxist-leninistă, „acreditează ideea că Bucureștiul a fost la mijloc, dar nu neapărat și neutru, întrucât unele din tezele românești s-au apropiat periculos de mult de cele chineze” (Țăranu, Floroiu, 2019: 23). Până la urmă, interesul comun al acestui parteneriat politic dintre China și România a fost contracararea politicilor hegemonice ale Uniunii Sovietice. Solidaritatea și consensul pe probleme de politică externă au condus la menținerea și dezvoltarea ascendentă a relației politico-diplomatice dintre China și România în ultima parte a perioadei Războiului Rece.
*Sanda Cincă este doctor al Universității din București și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătinau” (ISPRI) al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
