Ce s-a ales de „dezvoltarea pașnică” a Chinei? A venit Președintele Xi...
0Am prezentat pe larg, în episodul trecut, esența doctrinei „dezvoltării pașnice” a Chinei, respectiv Doctrina Hu-Wen, după numele precursorilor, președintele Hu Jintao și premierul Wen Jiabao (analiza aici).
Foto: Președintele chinez Hu Jintao, stânga, îl felicită pe succesorul său, Xi Jinping, după ce acesta a fost ales președinte la ședința plenară a Congresului Național al Poporului de la Beijing din 2013 FOTO latimes.com
În această a două parte vom vorbi despre efectele acestei doctrine pe termen scurt și pe termne lung. Cu unele dintre acestea, suntem contemporani...
Durata de viață a unei doctrine sau politici precum cea promovată de Hu Jintao nu poate fi definită într-un mod absolut. Aceasta depinde de o varietate de factori, inclusiv de schimbările politice, economice și sociale dintr-o țară
Cu toate acestea, este important de menționat că Hu Jintao a părăsit funcția de președinte al Republicii Populare Chineze în 2013, iar puterea și influența doctrinei sale au scăzut în urma venirii la putere a noului lider chinez, Xi Jinping.
Xi Jinping a introdus propria viziune și politică în China, cunoscută sub numele de Noul Curs al Dezvoltării. Sub conducerea lui Xi Jinping, au avut loc schimbări semnificative în politica chineză, inclusiv o consolidare a controlului Partidului Comunist Chinez, o abordare mai agresivă în politica externă și o focalizare asupra problemelor sociale interne, precum eliminarea sărăciei absolute și lupta împotriva corupției.
Astfel, putem spune că doctrina și politica lui Hu Jintao au avut o influență semnificativă pe parcursul mandatului său, dar aceasta a fost înlocuită treptat de noi direcții politice sub conducerea lui Xi Jinping. Durata de viață a doctrinei Hu Jintao poate fi, prin urmare, considerată a fi corespunzătoare perioadei în care acesta a fost în funcție ca președinte al Republicii Populare Chineze, adică 2003-2013.
Consecințele așteptate ale doctrinei
Consecințele așteptate ale doctrinei lui Hu Jintao pot fi analizate pe baza politicilor și direcțiilor promovate în timpul mandatului său ca președinte al Republicii Populare Chineze (2003-2013). Iată câteva consecințe așteptate:
Creșterea economică continuă: Hu Jintao a promovat politici orientate spre dezvoltarea economică și modernizare. Se aștepta ca aceste politici să susțină creșterea continuă a economiei chineze și să consolideze poziția Chinei ca putere economică globală.
Reducerea sărăciei și îmbunătățirea nivelului de trai: Hu Jintao a accentuat reducerea sărăciei și a promovat politici de dezvoltare regională pentru a reduce disparitățile economice și sociale. Se aștepta ca aceste eforturi să ducă la îmbunătățirea nivelului de trai al populației și la reducerea inegalităților.
Stabilitatea socială și armonia: Hu Jintao a promovat conceptul de societate armonioasă, care viza menținerea stabilității sociale și a coeziunii interne. Se aștepta ca această abordare să contribuie la reducerea tensiunilor sociale și la menținerea unei societăți relativ stabile.
Consolidarea puterii și influenței Chinei la nivel internațional: Se aștepta ca politica externă a lui Hu Jintao să consolideze poziția Chinei în arena internațională. Prin intermediul parteneriatelor economice și comerciale și prin participarea activă în organizații internaționale, se credea că China va câștiga influență și va juca un rol mai important pe scena globală.
În timpul lui Hu Jintao, China a susținut extinderea cooperării economice și comerciale cu alte țări și a promovat proiecte de infrastructură regională. De exemplu, în 2001, China a lansat Forumul de Cooperare China-Africa (FOCAC) pentru a întări legăturile economice și politice cu țările africane. În cadrul acestei inițiative, China a investit în construcția de drumuri, căi ferate, porturi și alte proiecte de infrastructură în Africa.
De asemenea, China a fost activă în promovarea cooperării regionale în Asia de Est. În 2002, China, Japonia și Coreea de Sud au lansat Procesul de Cooperare Trilaterală (APT), care viza consolidarea cooperării economice și politice în regiune.
În ceea ce privește infrastructura regională, China a fost implicată în proiecte majore, cum ar fi construcția de căi ferate și autostrăzi transnaționale. De exemplu, în timpul mandatului lui Hu Jintao, China a finalizat construcția căii ferate Qinghai-Tibet, care leagă regiunea Tibet de restul țării și a fost considerată o realizare semnificativă din punct de vedere tehnic și strategic.
Este important de menționat că consecințele așteptate pot varia în funcție de punctul de vedere și de contextul în care sunt evaluate. De asemenea, implementarea politicilor și rezultatele lor pot diferi în realitate față de așteptări.
Consecințele neașteptate ale doctrinei
Ca de fiecare dată, există și efecte neașteptate, neintuite, nedorite, ale doctrinei.
Creșterea discrepanțelor economice și sociale: În ciuda eforturilor de reducere a sărăciei și de dezvoltare regională, există consecințe neașteptate ale creșterii economice rapide în China. Discrepanțele dintre zonele urbane și rurale, precum și inegalitățile de venit, s-au adâncit în anumite regiuni, generând tensiuni sociale și nemulțumiri. Regiuni urbane și de coastă în creștere: orașe precum Beijing, Shanghai, Guangzhou și Shenzhen au înregistrat o dezvoltare rapidă în timpul mandatului lui Hu Jintao. Aceste orașe au atras investiții străine și au beneficiat de infrastructură modernă, dezvoltare industrială și oportunități de afaceri. Zonele de coastă, precum provincia Guangdong și provincia Zhejiang, au înregistrat, de asemenea, o creștere economică semnificativă datorită accesului la piețele internaționale și dezvoltării sectorului de export.
Regiuni rurale și interioare subdezvoltate: În anumite regiuni rurale și interioare, dezvoltarea economică a fost încetinită sau chiar stagnată. Aceste regiuni au fost afectate de inegalități în accesul la resurse, infrastructură precară și oportunități limitate de afaceri. Provincii precum Guizhou, Gansu și Yunnan au avut de-a lungul timpului un PIB mai mic și o dezvoltare mai lentă în comparație cu regiunile urbane și de coastă.
Discrepanțe regionale dintre est și vest: Sub conducerea lui Hu Jintao, discrepanțele de dezvoltare între regiunile estice și cele vestice ale Chinei s-au accentuat. Regiunile estice, precum Shanghai și Guangdong, au înregistrat creșteri economice puternice și au devenit centre industriale și comerciale importante. În contrast, regiunile vestice, cum ar fi Xinjiang, Tibet și Qinghai, au avut o dezvoltare mai lentă și au fost afectate de probleme precum: sărăcia, infrastructura slabă și accesul limitat la servicii de bază.
Creșterea problemelor legate de mediu: O altă consecință neașteptată a creșterii economice rapide în China a fost impactul negativ asupra mediului. Poluarea aerului, poluarea apei, defrișările și degradarea mediului înconjurător au devenit probleme majore, cu implicații asupra sănătății populației și a calității vieții.
Restrângerea libertății de exprimare și a drepturilor civile: În timpul mandatului lui Hu Jintao, există o tendință de consolidare a controlului asupra libertății de exprimare, libertății presei și drepturilor civile. Represiunea asupra disidenților politici, jurnaliștilor și activiștilor pentru drepturile omului a crescut, ceea ce a condus la restrângerea libertăților civile și a spațiului public.
Creșterea cheltuielilor militare: Sub conducerea lui Hu Jintao, China și-a crescut bugetul de apărare și a investit în modernizarea forțelor armate. Această creștere a cheltuielilor militare a generat îngrijorări în regiunea Asia-Pacific și a alimentat tensiunile în unele dispute teritoriale. Bugetul militar al Chinei a înregistrat o creștere semnificativă în timpul mandatului lui Hu Jintao. Între anii 2002 și 2012, bugetul militar al Chinei a crescut cu aproximativ 170%, de la 20,3 miliarde de dolari SUA în 2002 la 106,4 miliarde de dolari SUA în 2012. Aceasta reprezintă o creștere anuală medie de aproximativ 10%.
Este important de menționat că aceste cifre reprezintă bugetul declarat public al Chinei pentru apărare și nu reflectă în totalitate cheltuielile militare reale, care pot include și alte surse de finanțare sau programe secrete. Bugetul militar al Chinei a devenit al doilea cel mai mare din lume după cel al Statelor Unite.
Această creștere semnificativă a bugetului militar al Chinei sub conducerea lui Hu Jintao reflectă angajamentul țării de a-și consolida capacitățile militare și de a-și asigura securitatea națională într-un context regional și global complex.
Continuitatea corupției: În ciuda eforturilor declarate de a combate corupția, aceasta a continuat să fie o problemă majoră în timpul mandatului lui Hu Jintao. Nivelurile ridicate de corupție în sistemul guvernamental și în Partidul Comunist Chinez au afectat credibilitatea și încrederea publicului.
Cazul Bo Xilai: Bo Xilai, fost membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez și secretar al Partidului Comunist Chinez din municipiul Chongqing, a fost unul dintre oficialii de rang înalt implicați într-un scandal de corupție. În 2012, Bo Xilai a fost arestat și condamnat pentru corupție, abuz de putere și asasinat. Acest caz a atras atenția internațională și a evidențiat nivelul ridicat de corupție din interiorul partidului.
Cazul Liu Zhijun: Liu Zhijun, fost ministru al Căilor Ferate al Chinei, a fost anchetat și condamnat în 2013 pentru corupție și abuz de putere. El a fost acuzat de acceptarea de mită în sume mari în schimbul acordării de contracte pentru proiecte feroviare.
Cazul Zhou Yongkang: Zhou Yongkang, fost membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez și șef al puternicului aparat de securitate din China, a fost anchetat și condamnat în 2015 pentru corupție, abuz de putere și divulgarea de secrete de stat. Acest caz a fost unul dintre cele mai mari scandaluri de corupție din istoria Chinei moderne, deoarece Zhou Yongkang era considerat un oficial foarte influent.
Acestea sunt doar câteva exemple notabile de corupție în timpul regimului lui Hu Jintao. Este important de menționat că problema corupției a fost și continuă să fie o provocare majoră în China, iar guvernul a adoptat mai multe măsuri pentru a combate corupția, inclusiv o campanie anticorupție extinsă sub conducerea președintelui Xi Jinping, succesorul lui Hu Jintao.
Proteste sociale și tensiuni etnice: În ciuda eforturilor de menținere a stabilității sociale, au avut loc proteste sociale și tensiuni etnice în anumite regiuni ale Chinei. Acestea au fost alimentate de inegalități sociale, discriminare etnică și dezacorduri față de politica guvernului.
Tensiuni în regiunea Tibet: Regiunea autonomă Tibet a fost martora unor proteste și tensiuni etnice semnificative în timpul mandatului lui Hu Jintao. Protestele s-au declanșat în 2008 în capitala Lhasa și s-au răspândit în alte zone populate de tibetani. Protestatarii au adus în discuție drepturile culturale și religioase ale tibetanilor și au cerut mai multă autonomie pentru Tibet.
Tensiuni în regiunea Xinjiang: Regiunea autonomă Xinjiang, locuită în mare parte de uiguri, a fost, de asemenea, marcată de tensiuni etnice în timpul mandatului lui Hu Jintao. Grupuri uigurilor au protestat împotriva discriminării și restricțiilor culturale impuse de guvernul central chinez, iar în anumite cazuri s-au înregistrat și acte de violență. Autoritățile chineze au considerat aceste grupuri drept organizații teroriste și au întărit măsurile de securitate în regiune.
Tensiuni în regiunea Tibetului de Est și Amdo: Alte zone populate de tibetani, cum ar fi Tibetul de Est și Amdo, au fost afectate de tensiuni etnice în timpul mandatului lui Hu Jintao. Protestele și revoltele tibetane au avut loc aici, iar autoritățile chineze au răspuns cu măsuri de securitate și control strict.
Cenzura și controlul asupra internetului: În timpul mandatului lui Hu Jintao, cenzura și controlul asupra internetului au fost întărite. Guvernul chinez a implementat tehnologii de monitorizare și blocare a accesului la informații, limitând libertatea de exprimare și accesul la informații libere (menționate anterior).
Relații externe și dispute teritoriale: Au apărut consecințe neașteptate în ceea ce privește relațiile externe ale Chinei și disputele teritoriale din regiunea Asia-Pacific. Anumite politici și acțiuni ale Chinei au provocat tensiuni și îngrijorări în rândul vecinilor săi, precum disputele teritoriale în Marea Chinei de Sud și în Marea Chinei de Est – Taiwan.
Poluarea globală: Creșterea economică rapidă a Chinei în timpul mandatului lui Hu Jintao a dus la o mare emisie de poluanți și la contribuția semnificativă a Chinei la poluarea globală. Aceasta a avut un impact asupra mediului global și asupra schimbărilor climatice.
Investiții internaționale și dependență economică: China a continuat să investească semnificativ în proiecte internaționale și în achiziționarea de active în străinătate. Această expansiune economică a generat și dependență economică în unele țări și a ridicat preocupări legate de influența economică și politică a Chinei.
Achiziții în sectorul energetic: China a efectuat achiziții semnificative în sectorul energetic, inclusiv achiziții de companii petroliere și de gaze naturale din alte țări. De exemplu, în 2005, compania petrolieră chineză CNOOC a dorit să achiziționeze compania petroliferă Unocal Corporation din SUA.
Achiziții în sectorul minier: China a achiziționat active miniere în diverse țări, cu scopul de a asigura aprovizionarea cu materii prime. De exemplu, în 2009, China Minmetals Corporation a achiziționat compania minieră australiană OZ Minerals.
Achiziții în sectorul tehnologic: China a efectuat achiziții în industria tehnologică, în special în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor. De exemplu, în 2005, compania chineză Lenovo a achiziționat divizia de computere personale a companiei IBM.
Achiziții în sectorul financiar: China a investit în bănci și instituții financiare din alte țări, extinzându-și astfel influența în sectorul financiar global. De exemplu, în 2007, China Investment Corporation (CIC) a achiziționat o participație semnificativă în Blackstone Group, una dintre cele mai mari companii de private equity din lume), pe care ulterior a vândut-o în anul 2018.
Continuatorii doctrinei
După mandatul lui Hu Jintao, conducerea Chinei a fost preluată de Xi Jinping, care a devenit președintele Republicii Populare Chineze în 2013. Deși Xi Jinping a introdus propria viziune și politică, cunoscută sub numele de Noul Curs al Dezvoltării sau "Gândirea lui Xi Jinping asupra Socialismului cu Caracteristici Chineze în Era Noastră”, există unele elemente care pot fi considerate continuări ale doctrinei lui Hu Jintao:
Accentul pe stabilitatea socială: Atât Hu Jintao, cât și Xi Jinping au acordat o mare importanță menținerii stabilității sociale și a armoniei în China. Amândoi lideri au promovat ideea unei societăți armonioase și au luat măsuri pentru a controla tensiunile sociale și pentru a asigura coeziunea internă.
Accentul pe creșterea economică și modernizare: Hu Jintao a pus un mare accent pe dezvoltarea economică și modernizarea țării. Această direcție a fost continuată și de Xi Jinping, care a subliniat importanța obținerii unei societăți moderate înstărite și a continuat politici de reformă economică și deschidere.
Politica externă și influența globală: Sub conducerea lui Xi Jinping, China a continuat să urmărească o politică externă activă și a căutat să-și consolideze influența globală. Politica Belt and Road Initiative (BRI) și inițiativele de cooperare regională au fost promovate pentru a extinde prezența și influența Chinei în afara granițelor sale.
Controlul Partidului Comunist Chinez: Ambii lideri au acordat o mare importanță controlului Partidului Comunist Chinez și au consolidat puterea acestuia. Sub conducerea lui Xi Jinping, controlul asupra Partidului și asupra societății a fost întărit prin campanii anti-corupție și măsuri de disciplină internă.
Este important să menționăm că, deși există unele continuități între doctrinele lui Hu Jintao și Xi Jinping, acesta din urmă a introdus și schimbări semnificative în politica chineză și în abordarea internațională. Astfel, nu putem considera pe deplin că Xi Jinping este un continuator strict al doctrinei lui Hu Jintao.
Xi Jinping este considerat continuatorul doctrinei dezvoltării pașnice. În ceea ce privește viziunea Chinei și a liderilor săi politici este că de cele mai multe ori încearcă să înlocuiască sau să aducă elemente noi asupra perspectivei anterioare. Cu alte cuvinte, viziunea chineză este rafinată de fiecare dată prin contribuțiile liderului actual, însă urmează parcursul prestabilit de către liderii anteriori. Spre exemplu, socialismul promovat în timpul conducerii lui Deng, este utilizat în continuare de Partidul Comunist Chinez, iar politica: o țară două sisteme este aplicat în continuare în Hong Kong și Macao. Dezvoltarea pașnică nu a fost înlocuită de actualul lider, ci reprezintă un element important în discursul politic. Liderul chinez afirmă că dezvoltarea pașnică este o condiție necesară obligatorie pentru dezvoltarea socialismului chinez care se poate realiza prin cooperare și deschidere în beneficiul tuturor statelor, extinderea zonelor de interes comune și crearea unei lumi armonioase prospere cu celelalte state din regiune. Visul chinez poate fi îndeplinit prin dezvoltarea pașnică, iar acest concept este utilizat în soluționarea problemelor regionale, cu statul Taiwan.
În acest sens, ambele state trebuie să respecte parcursul dezvoltării pașnice reciproce. Xi Jinping a afirmat că dorința Chinei este aceea de a continua efortul depus până acum prin dezvoltarea pașnică și că statul chinez încearcă să reia legătura cu trecutul și să promoveze pacea armonia și valorile tradiționale în relațiile internaționale.
Critici aduse doctrinei Hu-Wen
Doctrina lui Hu Jintao, cunoscută și sub numele de Științifică Dezvoltare și Construcție a Societății Armonioase, a fost supusă unor critici variate. Iată câteva dintre criticiile aduse acestei doctrine:
Lipsa de progres în reforma politică: Criticii susțin că sub conducerea lui Hu Jintao, nu s-au făcut progrese semnificative în reforma politică în China. Restrângerea libertății de exprimare, controlul strict al informațiilor și represiunea asupra disidenților politici au fost criticate ca fiind contrare principiilor democratice și ale statului de drept.
Inegalitățile sociale și devenirea Chinei ca o țară cu inegalități pronunțate: Chiar dacă Hu Jintao a promovat reducerea sărăciei și dezvoltarea regională, criticii susțin că inegalitățile sociale s-au adâncit sub conducerea sa. Discrepanțele dintre zonele urbane și rurale, precum și inegalitățile de venit, au crescut, iar diferențele de acces la servicii sociale, cum ar fi educația și sănătatea, s-au accentuat.
Corupția și ineficiența administrativă: Corupția a rămas o problemă persistentă în timpul mandatului lui Hu Jintao. Criticii susțin că măsurile de combatere a corupției au fost insuficiente și că influența și puterea clipei politice au fost utilizate în beneficiul personal. De asemenea, s-a criticat ineficiența și lipsa de transparență a administrației, care a alimentat corupția și a afectat buna guvernare.
Politica de cenzură și controlul asupra internetului: Sub conducerea lui Hu Jintao, controlul asupra internetului și cenzura au fost întărite. Criticii au condamnat restricțiile privind libertatea de exprimare, libertatea presei și accesul la informații libere, considerând că acestea limitează drepturile fundamentale ale cetățenilor.
Politica externă și disputele teritoriale: Unele critici au fost aduse politicii externe a Chinei sub conducerea lui Hu Jintao, în special în ceea ce privește disputele teritoriale din regiunea Asia-Pacific. Acțiunile Chinei în Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est au fost considerate provocatoare și au generat tensiuni și îngrijorări în rândul vecinilor săi.
Această doctrină a cunoscut și o serie de evaluări critice din partea mai multor autori. După intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului în anul 2001 a cunoscut o adevărată dezvoltare economică și s-a remarcat pe scena internațională prin demararea unor serii de acțiuni sau comportament diplomatice și strategice. Criticii privesc cu neîncredere această doctrină și evidențiază faptul că ar trebui să privilegieze activitatea Chinei prin lentila realistă a teoriei, China drept amenințare care pune Statelor Unite provocări de ordin economic, militar și ideologic. La finalizarea Războiului Rece, regimul socialist și comunist au fost discreditate în favoarea democrației și capitalismului, iar statul american era cel mai activ în relațiile internaționale și cel mai legitim în a acționa. După Evenimentul 9/11, SUA a adoptat un comportament agresiv și o dorință de a securiza America prin unilateralism și adoptarea de politici în ceea ce privește războiul preventiv sau acțiuni care au fost discreditate de tratatele și instituțiile internaționale.
Criticii aduc în discuție că într-o lume unipolară China nu dispune de capacitatea economică și militară de a-și manifesta hegemonia, deși continuă să facă demersuri în asigurarea progresului. China nu nu se va implica foarte tare în ceea ce privește cooperarea cu Statele Unite pentru că acest lucru reprezintă un obstacol în asigurarea îndeplinirii strategiei de reunificare cu privire la situația Taiwanului.
O altă chestiune pe care o pun analiștii în discuție este cea a monopolului regimului comunist în politica internă a Chinei și manifestarea propagandei antioccidentale, în special împotriva Statelor Unite. Dezvoltarea pașnică pe care China și-o dorește este greu de realizat având în vedere abuzurile referitoare la nerespectarea drepturilor omului și a injustiției sociale. Întrebarea este aceea dacă China poate să își manifeste influența peste granițe și să convingă sistemul internațional de sistemele pașnice ale politicii sale externe având în vedere măsurile pe care le adoptă la nivel intern în regimul său totalitar și pe care le aplică pe plan intern.
În acest sens, realiștii consideră că nu există niciun fel de dezvoltare pașnică a Chinei și că va exista inevitabil o confruntare cu Statele Unite. Criticii doctrinei scot în evidență faptul că economia Chinei este afectată de globalizare, iar industria nu aduce automat și inovații tehnologice, ci produce în masă produse de slabă calitate și investește masiv în tehnologii slabe pentru că este nevoită să exporte acel surplus de producție pe piața internațională.
Obiectivele menționate de China precum: consumul mare de energie, epuizarea resurselor naturale și poluarea mediului înconjurător se vor accentua pe măsura industrializării masive și a lipsei de investiții în tehnologie. În ceea ce privește contextul nuclear, poziția Statelor Unite este aceea că statul chinez este una dintre cele șapte ținte posibile pentru declanșarea unui atac nuclear din partea Statelor Unite.
Strategia Națională de Securitate a Americii din anul 2002 al administrației Bush scoate în evidență neîncrederea americană față de dezvoltarea pașnică a Chinei.
În Strategia din 2006 Statele Unite critică comportamentul și acțiunile Chinei menționând că niciodată nu va atinge dezvoltarea pașnică, dacă continuă să promoveze insecuritatea în regiune și continue să consolideze expansiunea militară, blocând accesul la resursele energetice și controlarea piețelor în defavoarea deschiderii acestora. Statele Unite nu sunt de acord nici cu acțiunile Chinei de sprijinirea țărilor bogate în resurse neținând cont de guvernarea pe plan intern sau politica externă și regimul acestor state.
Pe lângă Statele Unite, India amintește câteva aspecte importante referitoare la dezvoltarea pașnică a Chinei, în care poate să reprezinte o posibilă amenințare în special din perspectiva dezvoltării puterii militare a Chinei, precum: relațiile de apărare ale Chinei cu Pakistanul sau cu alte state vecine Indiei, alături de dorința statului chinez de a deveni o impresionantă putere maritimă organizându-și baze în Oceanul Indian și în zona Asiei de Sud Est.
Perspectiva Japoniei cu privire la dezvoltarea pașnică a Chinei este un pic diferită ca urmare a tensiunilor vechi dintre cele două state, dar și a cooperării cu Statele Unite. Dezvoltarea pașnică oferă Japoniei relații de cooperare, parteneriate. Japonia consideră că, China prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru a-și face simțită prezența pe scena internațională și de a-și impune hegemonia în regiune, la care se adaugă lupta pentru resurse și dorința acesteia de a deveni un jucător relevant în regiune. În acest sens, Japonia și-a întărit relațiile de cooperare în domeniul securității cu Statele Unite și a început să își îmbunătățească propriile capacități militare, dar și să adopte instrumentele soft power în parteneriatele strategice regionale și globale cu Rusia, statele din Asia Centrală, Australia, India, Europa, Orientul Mijlociu și Africa.
Concluzii
În acest sens, la nivel oficial, pretențiile Chinei nu râvnesc în mod public spre hegemonie. Doctrina susține egalitatea, democratizarea relațiilor dintre state, apariția oportunităților dezvoltare comună cu rezultate avantajoase pentru toate statele, conservă diversitatea tuturor civilizațiilor și a modelelor ideologice, încearcă să asigure securitatea regională și globală. Multe dintre elementele prezentate mai sus au fost preluate și de politica externă și în discursul doctrinal al actualului lider chinez Xi Jinping.
Există o serie de critici la adresa dezvoltării pașnice a Chinei printre care și profesorul american John Mearsheimer, promotorul așa numitului „realism ofensiv”: „Acesta analizează dezvoltarea Chinei din perspectiva realismului ofensiv și afirmă că dezvoltarea statului chinez nu va fi tolerată în mod pașnic de către climatul internațional și că se vor ivi o serie de reacții sau conflicte directe între state”. Realismul ofensiv promovează faptul că singurul obiectiv al statelor este de a supraviețui și acest scop poate fi atins doar prin asigurarea hegemoniei. Obținerea unei hegemonii globale este dificil de realizat având în vedere structura fundamentală a sistemului internațional, însă realiștii ofensivi sunt de părere că statul chinez deține toate stimulentele pentru a se mobiliza în urmărirea unui scop agresiv în regiune.
Realiștii afirmă că statul chinez are drept scop obținerea hegemoniei în regiune, motiv pentru care și celelalte mari puteri se vor simți amenințate de China. Obiectivul Chinei este de a îndepărta influența SUA în regiune și de a-și maximiza puterea în defavoarea celorlalte state vecine. „Conform paradigmei realiste, celelalte mari puteri din regiune nu vor deveni spectatori ai dezvoltării economice militare și ideologice a Chinei, ci vor încerca să-și asigure securitatea, fapt care va face imposibilă dezvoltarea pașnică a Chinei”.
Dezvoltarea Chinei implică și consolidarea securității sale, motiv de îngrijorare pentru statele vecine și nu numai, dată fiind balanță nulă permanentă a nivelului de securitate (când securitatea unui stat crește, securitatea altora scade). Evoluția sa economică din ultimele decenii arată panta sa ascendentă a doctrinei evolutive dovedită prin modificarea ierarhiei mondiale mai ales în domeniul antemenționat: „propulsarea Chinei drept cea mai mare putere economică a lumii în termeni de PIB (PPC), din 2017 (locul doi ca PIB nominal) și cel mai mare exportator mondial (din 2010)”/ În concluzie, esența doctrinei „dezvoltării pașnice” este bine sintetizată de opinia lui Joshua Cooper Ramo, care conchide: „Țelul Chinei nu este conflictul, ci evitarea conflictului (...) Adevăratul succes în aceste chestiuni strategice implică manipularea cu atâta eficiență a unei situații, încât rezultatul să fie, în mod inevitbail, în favoarea intereselor Chinei. Această atitudine se insipiră de la cel mai antic gânditor strategic chinez, Sun Zi, care susținea că ‹‹orice bătălie este câștigată sau pierdută înainte de a fi purtată››”.
Timpul ne va arăta cine a avut dreptate.
Andrei-Nicolae Imbru este absolvent al Masterului de Studii de securitate al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
