Bucuriile festivaliere ale Concursului Enescu

Au fost numeroase. Iar bucuria împărtășită, în cazul multora dintre evoluții, a fost realmente iradiantă. Spre încântarea noastră a tuturor celor care am urmărit etapele competiționale culminând cu cele trei finale. Au fost momente de emoție, de bucurie, la Atheneul Român, în compania Filarmonicii bucureștene, a Orchestrei Naționale Radio, a Orchestrei Române de Tineret, colectiv simfonic care a avut onoarea de a fi oferit momentul final, în compania dirijorului Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului enescian.

FOTO Thomas Brill

In alt sens, nu trebuie trecut cu vederea, în prima jumătate a secolului trecut, Enescu a desfășurat în egală măsură o importantă activitate de șef de orchestră. Turneele sale americane, spre exemplu, au fost mult apreciate în epocă. Nu pot să nu-mi amintesc, cu ani în urmă am admirat vitrina din foyerul sălii de concerte a Orchestrei Simfonice din Boston, din Statele Unite. Adăpostește în continuare, la loc de cinste, o baghetă și o foaie a unei partituri semnată de George Enescu însuși.

La București, la inițiativa actualului director artistic al Festivalului enescian, sub îndrumarea sa, etapele competiționale tradiționale au fost urmate pentru prima dată de un curs de măiestrie dirijorală, curs la care s-au înscris câteva zeci de tineri muzicieni din toată lumea. Doar trei dintre aceștia au avut prilejul de a fi apărut în concertul final, în compania maestrului. Dinamic, prompt, eficient în relația cu tinerii membri ai ansamblului, s-a dovedit a fi fost Omar El Jamali, de origină marocană. In compania tinerilor membri ai ansamblului, a prezentat Suita baletului Pasărea de foc de Igor Strawinskiy. Remarcabilă s-a dovedit a fi fost evoluția tinerei dirijoare Eu-Lee Nam din Corea de Sud. A condus realizarea unei sensibile piese pitorești, anume Elegia de Dan Dediu. Concertul, un veritabil spectacol dirijoral, a culminat cu realizarea celebrei suite Marea de Claude Debussy, moment susținut sub bagheta

maestrului Măcelaru însuși. De asemenea, cum altfel decât un mare concert-spectacol am putea aprecia finala concursului celor trei violonceliști, spre exemplu? Au constituit grupul cel mai spectaculos al finaliștilor, cel mai compact mănunchi al tinerilor muzicieni angajați într-o competiție menită a lumina marile valori ale muzicii concertante. Nu pot să nu observ, doi dintre concurenți au ales amândoi aceeași celebră lucrare de școală națională romantică, anume Concertul în si minor de Antonin Dvorak. Din punctul de vedere componistic este în adevăr lucrarea amplă, revelatoare a valorilor celor mai importante privind disponibilitățile instrumentului solistic. Japonezul Yo Kitamura a fost desemnat marele câștigător al competiției. Dispune de o anvergură larg cuprinzătoare sub aspectul susținerii acestui mare opus. Cantilena tematică dezvăluie în acest caz o sensibilitate vibrantă abil susținută de mișcarea arcușului pe coardă. Este de remarcat în acest context participarea italianului Ettore Pagano în susținerea primului Concert op. 107 de Dmitri Șostakovici. Vigoare abordării solistice este una temperamental dinamică de mare forță, susținută de o imaginație constructivă de autentică atracțiozitate artistică. Iar aceasta într-o bună colaborare cu Orchestra Radio condusă de dirijorul Jonathan Bloxham, el însuși violoncelist la bază, muzician al cărui dinamism devine eficient pentru întregul ansamblu în relația acestuia cu solistul. Era de așteptat, finala concursului de pian a atras cel mai numeros public. Instrumentul însuși, practica instrumentală a acestuia, dispune la noi de o anume tradiție ce se menține încă în mediile familiale de bună educație. In plus, aspectul strict conjunctural a adus la rampă, în prima linie, doi pianiști sosiți din Rusia și unul din Ucraina, artiști de vârste relativ apropiate, artiști care au depășit deja prima tinerețe. Spre bucuria tuturor, competiția s-a manifestat exclusiv la nivel artistic! Iar publicul i-a încurajat cu egal entuziasm pe toți cei trei finaliști. Este drept, i-a acordat propria distincție pianistului rus Evgeny Konnov. In cadrul competiției finale a ales a

prezenta primul Concert în si bemol minor de Ceaikovski, lucrare de mare bravură solistică, partitură căreia i-a redat întreaga strălucire stimulată în acest caz de un entuziasm realmente debordant, cuceritor. Distincția supremă i-a fost totuși conferită pianistului ucrainean Roman Lopatynskyi, cel care a susținut partitura celui de al doilea Concert în si bemol major de Johannes Brahms; dispune de un echilibru interior impresionant, cel care aduce cu sine o anume maturizare artistică, aspect apreciat cu siguranță de juriul competiției. Celălalt concert brahmsian, cel în re minor, a fost susținut cu potrivită implicare interioară de pianista Tatiana Dorokhova.

Totuși, nu poate fi trecută cu vederea plasarea în planul secund al atenției profesionale a ceea ce putem numi calitatea timbrală a sunetului; iar aceasta prioritar în registrul înalt al pianului. In dinamica mare, aspectul percutant al jocului pianistic trebuie depășit în favoarea calității timbrale atent urmărite din punct de vedere artistic. Imi permit a comenta în acest sens faptul potrivit căruia unul dintre marii muzicieni ai secolului trecut, pianistul Dinu Lipatti a etalat una dintre cele mai prețioase palete timbrale ale sunetului instrumentului său. Pe această direcție, performanța domniei sale rămâne inegalabilă. Actuala performanță în schimb, cea a începutului de mileniu, este orientată aproape exclusiv pe direcția unei virtuozități prioritar spectaculoase, de dinamică orientare a mișcării. Pe de altă parte, o controversă profesională importantă a fost determinată de decizia juriului secție vioară! Căci distincția conferită foarte tinerei violoniste din Corea de Sud, Hyeonjeong Lee, un veritabil copil minune, nu a făcut decât să atragă atenția asupra unui potențial violonistic cu totul impresionant. Este drept, a cântat pe o vioară de maestru dar sunetul propriu-zis a rămas, în acest caz, în zona miraculoasă a copilăriei. Muzica celebrului Concert în re major de Johannes Brahms nu a fost în nici un caz servită de sunetul firav, este drept fermecător, al acestui minunat copil. Este drept, ne aflăm în epoca mare a performanței conduse deseori peste limita

raționalului. Dar în muzica cea mare avem nevoie și de talent, de performanță și – mai presus de toate – de cultură, de responsabilitate. M-am bucurat să constat că distincția cea mare a competiției a fost conferită violonistei Mayumi Kanagawa din Statele Unite. Dispune de o fermă, de o expresivă, trăsătură de arcuș, cea care pune deplin în valoare expresia melodic romantică a Concertului în si minor de Camille Saint-Saens. Nu pot să nu observ, pe de altă parte, violonista japoneză Wakana Kimura a evitat repertoriul tradițional competițional al literaturii violonistice. A prezentat o versiune dinamic susținută, de mare acuratețe, a celui de al doilea Concert pentru vioară și orchestră de Bela Bartok, lucrare mai rar preferată de marii competitori ai instrumentului. Pe de altă parte, este impresionant de observat afluxul absolut salutar al tinerilor concurenți de origină asiatică. Observând dinamica actuală a competiției, nu poți să nu constați, o dată în plus, caracteristicile de universalitate ale culturii muzicale europene, și nu numai ale celei muzicale. Sunt aspecte care tind a marca zona circulației celei mari, importante, a valorilor noastre de natură spirituală artistică.