Avangarda #21 - invitată, actriţa Victoria Cociaş

0
0

Un podcast despre biografia din spatele rolurilor, privilegiul de a trăi mai multe vieţi prin teatru, dar şi despre inflaţia de actori, subfinanţarea sectorului cultural şi conflictul nestins dintre teatrele experimentale şi cele istorice, dintre teatrele de proiect şi cele de repertoriu.

I-a dat chip lui Charlotte, în „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman, voce Iasminei, în „Fetele Pelican” şi ne-a arătat, în cele peste 100 de roluri jucate, că cel puţin în ce priveşte lumea teatrului, „Aici nu-i de joacă”, după cum spune titlul unui spectacol de Catrinel Dumitrescu, în care a jucat-o pe Isabelle. Actriţa Victoria Cociaş a venit la microfonul Avangardei să ne povestească despre teatrul de dinainte de 1989, când un buletin de Bucureşti putea face diferenţa între provincie şi teatrele de bulevard din capitală, despre premiile obţinute în ultimii 30 de ani, dintre care cele de la Festivalul Off de la Avignon rămân printre cele mai dragi, dar şi despre profilul fiecărui teatru bucureştean, care independent de formula de management şi de calitatea repertoriului său, necesită finanţare urgentă. Un dialog care ne întoarce în timp, când Beate Fredanov, Ion Caramitru şi Sanda Manu i-au fost profesori, când rolul de mamă a fost cel care i-a schimbat viaţa, când visul ei de a fi actriţă, ştiut din primii ani de şcoală, a devenit o nobleţe care obligă şi care au făcut-o să fie actriţa Victoria Cociaş, pe care astăzi publicul o asociază cu teatrul Nottara, într-o legătură de mai bine de două decenii. Victoria Cociaş dezvăluie teatrul subersiv şi mecanismele rezistenţei prin cultură din timpul comunismului decadei anilor ’80, dar şi formele prin care, biografia ei, legând lumea teatrului şi a filmului de lumea dragostei, prin parteneriatul, prietenia şi dragostea lui Radu Gabrea, au făcut-o mai puternică, mai umană şi mai creativă.

Interviul integral al episodului XXI al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, poate fi vizionat integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=NnZcZpG3hCI

Înainte de ’89 exista supremaţia regiei în faţa teatrului, pe care numai actorii o simţeau

Ionuţ Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Astăzi am o bucurie: o am invitată pe actriţa Victoria Cociaş! Mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia mea!

Victoria Cociaş: Cu foarte mult drag! Chiar am urmărit emisiunile pe care le-aţi avut aici cu invitaţii dvs. M-am bucurat foarte mult când am primit telefonul să vin aici, la Avangarda!

I.V.: E bucuria mea! Încerc să aduc actori reprezentativi, oameni care sunt cunoscuţi şi iubiţi de public. Am observat şi în perioada în care am fost ministrul Culturii şi, în general, cunoscând bine domeniul cultural, toate sectoarele din acest domeniu, că actorii sunt cei mai iubiţi de către public. De ce credeţi că se întâmplă astfel?

V.C.: Actorii au reprezentativitatea. Ei sunt în faţă. Şi dacă sunt urâţi, şi dacă sunt iubiţi, sunt primii, adică primii în linie! Sunt văzuţi, sunt cunoscuţi, regizorul e în spatele spectacolului, autorul e şi mai în spate, în spatele regizorului. Actorul ia şi elogiile, dar şi înjurăturile, dacă e cazul.

I.V.: Mai degrabă elogiile, decât injuriile. Se întâmpla lucrul acesta şi înainte de Revoluţie, de 1989? Actorii erau în prima linie?

V.C.: Da, da! Sigur că a fost o supremaţie a regiei într-o anumită perioadă, chiar începând înainte de 1989. Noi am simţit-o din interiorul profesiei: supremaţia regiei. Existau regizori care dădeau o linie vieţii teatrale. Mari regizori! Sigur că în faţa publicului tot actorii erau cei care se vedeau, dar noi, în interior, am fost cei care am simţit această supremaţie a regiei. A fost, încă mai e. Se resimte mai puţin, cred.

„Între anul II şi IV de facultate, am devenit mamă. Era dificil să lucrezi cu mine”

I.V.: Când a fost un moment când aţi ştiut că o să fiţi sigur actriţă, că nu o să puteţi sigur face altceva?

V.C.: Demult, foarte demult! Încă din şcoala generală!

I.V.: De la şcoala generală, nu din facultate?

V.C.: Nu! Nu de la liceu, nu de la facultate, de la generală! Am avut o profesoară de română... Eu îl iubeam foarte mult pe Eminescu şi îmi plăcea să recit poezia lui, iar ea mi-a spus atunci, căci nu ştiam încotro o să mă îndrept vreodată în viaţa mea. Profesoara mea de limbă română mi-a spus: „tu ar trebui să te faci actriţă!” Şi mi-a intrat în cap... la 11 ani, 12 ani, mi-a intrat în cap şi nu a mai ieşit. La liceu, deşi eram foarte bună la matematică şi mai slabă la română, pentru că nu reuşeam să reţin citate – eu trebuia să le interpretez...

I.V.: Rolurile de mai târziu...

V.C.: Da, eu nu puteam să învăţ pe de rost. Şi atunci, eram mai bună la matematică, pentru că eram logică. În ciuda acestor fapte, m-am îndreptat spre zona umanistă, nu spre real! Aveam 10 la matematică. Toată lumea era dezamăgită în liceu. Pe vremea aceea, după primul an, alegeam calea – spre uman sau spre real. Spre umanism sau realism – aşa era atunci!

I.V.: Era chiar realismul ştiinţific... Aţi ştiut la 10-11 ani că o să fiţi actriţă. Aţi ajuns la UNATC şi aţi absolvit în 1980. La clasa lui Beate Fredanov, Sanda Manu şi Ion Caramitru. Care a fost mai apropiat? Care e profesorul care v-a învăţat ceva din ce este azi Victoria Cociaş?

V.C.: Toţi, însă până la urmă foarte apropiată de Beate Fredanov... Ce se întâmplă, primii trei ani am fost la clasa Beate Fredanov cu asistent Ion Caramitru. Şi Beate Fredanov în anul acesta a fost pensionată şi nu a mai venit şi ne-a preluat Sanda Manu în anul de producţie, în anul IV. Am fost foarte apropiată de Beate, de doamna Fredanov, şi am rămas în relaţii apropiate şi după ce am terminat facultatea... A venit să ne vadă toată producţiile, dar ea avea probleme de sănătate. Din acest motiv a renunţat înainte de a duce clasa la bun sfârşit, probleme de vedere, în primul rând, care erau grave. Deci pot să spun că de ea am fost apropiată, dar am învăţat multe şi de la Caramitru, iar de la doamna Sanda Manu nu pot să spun... a fost o relaţie foarte încordată la început, în anul IV, când a venit prima dată la noi... Eu trăisem o experienţă personală foarte specială, pentru că devenisem mamă între anul II şi IV, am avut copilul chiar în timpul facultăţii, în septembrie, înainte să încep anul de producţie...

I.V.: Aţi avut curaj, aţi asumat rolul de mamă!

V.C.: Da, drept pentru care la 22 de ani... cam devreme...mă transformasem foarte tare, fizic şi psihic, şi nu mă mai recunoşteam, nu mai ştiam de unde să mă iau. A fost foarte greu pentru doamna Sanda Manu să lucreze cu mine. Eram foarte sensibilă, plângeam din nimic, era o situaţie interesantă...

I.V.: Aţi terminat în 1980. Aţi mers apoi la Braşov?

V.C.: Botoşani, am luat-o de sus în jos!

I.V.: Pe urmele lui Eminescu!

V.C.: Teatrul Eminescu din Botoşani, acolo am fost repartizată. Aşa era atunci, aveam repartiţii... lucram pentru şcolarizare. Statul a cheltuit cu noi, trebuia să ne ducem să lucrăm unde ne trimitea statul... dar nu am stat decât un an la Botoşani, pentru că aveam familia la Braşov. M-au înţeles şi mi-au dat transfer la Braşov. Dar am făcut nişte spectacole acolo.

I.V.: În 1987 când a fost revolta muncitorilor, tot la Braşov, eraţi acolo?

V.C.: Da, eram în perioada de navetă, da, căci în 1987 m-am angajat la Nottara. Ţin minte că fuseseră alegerile din noiembrie, şi imediat după ele a fost revolta.

I.V.: În 15 noiembrie!

V.C.: Da.

Cariera unui actor atârna, în comunism, de un buletin de Bucureşti

I.V.: Deci în 1987 a început această poveste de dragoste cu Teatrul Nottara, care durează până astăzi.

V.C.: Din fericire, da! Sigur că mai lucrez şi în alte părţi, dar baza e la Nottara! Am dat concurs la Nottara, a fost destul de complicat atunci... nu aveam buletin de Bucureşti şi nu aveam voie să intru în Bucureşti, a fost un circ!

I.V.: Era şi un film celebru în anii aceia!

V.C.: Exact, Buletin de Bucureşti! În care joacă Catrinel cu Mircea Diaconu... Eu am trăit pe viu ce înseamnă să obţii Buletin de Bucureşti!

I.V.: Ce înseamnă, privind din 1987 până în 2022, pentru că şi acum aveţi roluri importante în repertoriu la Nottara – Iasmine în Fetele Pelican, Charlotte, după Ingmar Bergman, în Sonată de toamnă, iată câteva dintre ultimele roluri – această experienţă? Ce înseamnă în biografia Victoriei Cociaş Teatrul Nottara? E o întrebare simplă şi în acelaşi timp complicată.

V.C.: Eu cred că înseamnă foarte mult, pentru că, totuşi, am intrat în Teatrul acesta din mare iubire pentru această instituţie. Când am venit aici, am venit la recomandarea lui Dan Micu, un mare regizor, care s-a stins foarte tânăr, din păcate, după ce văzusem Karamazovii, un spectacol extraordinar, montat de Dan Micu în colaborare cu Horia Lovinescu. Făcuseră scenariul după textul original pentru spectacolul de la Nottara, cu mari actori: erau George Constantin, Ştefan Sileanu, Alexandru Repan, Dragoş Pâslaru, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu, Victor Ştrengaru...

I.V.: Unul şi unu!

V.C.: Era o pleiadă de mari actori în teatrul Nottara. Am văzut spectacolul acela la festivalul de la Braşov, unde am participat şi eu, luând premiul de interpretare pentru un spectacol, de Albee, făcut la Braşov, Cine sunt eu? Îmi amintesc că aşa se numea, Elisabeth era personajul meu. Karamazovii au luat marele premiu pentru spectacol. Atunci i-am cunoscut şi pe Dan Micu, şi pe Dragoş Pâslaru, şi pe alţii. Atunci a venit la mine gândul de a lucra în acest teatru şi a lucra cu aceşti mari actori, mari regizori. Şi, peste puţin timp am şi venit la concurs. Sigur că m-au dat afară iniţial că nu aveam buletin de Bucureşti... apoi au ţinut să intru în colectivul acesta, m-au chemat într-o colaborare. Apoi, în următorul an am reuşit să intru, fiind foarte categoric directorul de atunci al teatrului, care a pus piciorul în prag şi a spus că „vor această actriţă în colectiv!” Era Ion Brad.

I.V.: Viitorul ambasador din Grecia, de la Atena!

V.C.: Chiar el. a fost director al Teatrului Nottara în perioada de dinainte de 1990, după aceea a plecat. Aşa am ajuns în Teatrul Nottara. Am jucat şi cu George Constantin, şi cu Dragoş Pâslaru, şi cu Sileanu, şi cu Repan, şi cu Dana Dogaru, cu Horaţiu Mălăele, care fusese în Karamazovi Smerdiakov, şi era genial! Genial!

I.V.: Sigur că e o întrebare care nu se pune, pentru că atunci când vine vorba de actori e greu să faci topuri, clasamente, dar care e cel mai mare actor cu care aţi jucat? O scânteie de geniu pe scenă?

V.C.: Pff... Iordache!

I.V.: Ştefan Iordache!

V.C.: Da! Am jucat în Prinţul Negru cu el, tot la Nottara. Şi George Constantin!

I.V.: George Constantin e din generaţia formidabilă, de aur, cum s-a spus.

V.C.: Generaţia de aur, într-adevăr.

Teatrele bucureştene, tot mai aproape de o identitate neclară; tânăra generaţie, tot mai diferită ca stil

I.V.: Dacă ar fi să caracterizaţi profilul teatrului Nottara, faţă de celelalte teatre bucureştene. Faţă de Bulandra, de pildă, faţă de Teatrul de Comedie sau Teatrul Mic... Teatre importante, care au avut momentele lor de glorie... ce ar particulariza Teatrul Nottara? Care ar fi o definiţie particulară a lui faţă de celelalte teatre bucureştene?

V.C.: În acest moment cred că toate teatrele bucureştene sunt cu identitatea destul de neclară. Bine, Teatrul de Comedie e teatru de comedie. Te duci ştiind că urmează să vezi o comedie. Teatrul Odeon a ţinut o anumită linie, la rândul lui. Bulandra mai puţin. La Bulandra au fost nişte oscilaţii, cel puţin în ultimul timp. Iar Nottara... aici au fost mari oscilaţii. După ce că era un teatru de prestigiu şi avea lucruri foarte interesante în repertoriu – se spune că erau şi spectacole de bulevard, fiind teatru pe bulevard, am avut şi texte de Jean Poiret, de Feydeau, dar, normal...

I.V.: Feydeau e foarte adorat de public.

V.C.: Şi se joacă de toată lumea.

I.V.: Îl poţi pune şi într-o cheie foarte serioasă. Dincolo de stratul prim, sunt nişte lucruri foarte interesante. Care spun despre viaţă, aşa cum e ea.

V.C.: Cred că după Lovinescu, Crişan şi Vlad Rădescu – cel care a făcut ceva, în sensul că a ridicat într-un fel sau a încercat să rămână la prestigiul care era înaintea lui – după ce a venit Mircea a scos nişte spectacole şi a pus în loc altele... cu mai puţină audienţă decât cele de dinainte... pe urmă, după ce a venit Marinela Ţepuş mai în plin, a încercat să dea o linie sălii mari şi o altă linie sălii mici, pentru experimente şi spectacole de teatru de autor. Sala George Constantin, Sala mică, iar Sala Mare pentru comedii şi spectacole mai accesibile pentru public. Nu ştiu în ce măsură s-a reuşit asta, sigur că depinde şi de colectivul pe care îl ai. Tânăra generaţie are o altă abordare. E şi o problemă de stil. Sunt foarte curioasă ce o să facă acum Alexandru Mâzgăreanu, pentru că el e din această generaţie foarte tânără, care are un alt limbaj. Şi, poate că o să facă ceva. Nu poate acum, pentru că nimeni nu poate face ceva acum, cât timp nu există bani pentru producţii. Nu se poate face nimic.

I.V.: E un subiect anume, vom reveni la el.

V.C.: Poate că sunt eu mai în vârstă, sau poate sunt gusturile mele... Părerea mea este că perioada de glorie a Nottara-ului a fost până în anii 90-2000, după aceea s-a mai diluat.

I.V.: Credeţi că gusturile publicului se schimbă?

V.C.: S-au schimbat. Noi avem atât public în vârstă, de o anumită factură, care are nevoie şi e obişnuit cu anumite spectacole, cu anumite texte, şi un public tânăr pe care încercăm să îl câştigăm. E o mare bătălie acum pentru publicul tânăr, pentru că sunt apărute toate teatrele particulare, independente, care au o ofertă foarte largă, de la experiment până la spectacol pentru public de structură comercială, şi atunci e foarte greu de făcut un program care să te particularizeze, aşa încât să ştie lumea că la tine găseşte un anumit tip de spectacole. Asta a încercat şi Marinela şi pe asta se merge în continuare: pe încercarea de a capta cât mai mult public tânăr acum. Mai tânăr! Avem un public tradiţional, dar căutăm un public mai tânăr.

I.V.: Teatrul Nottara este pe bulevard.

V.C.: O poziţie extraordinară!

I.V.: S-a şi iniţiat în urmă cu câţiva ani un festival, Festin pe bulevard, în jurul Teatrului Nottara cu un program, dar captând şi alte teatre din ţară. Acesta e un avantaj sau un dezavantaj? Cum echilibrezi în repertoriu deschiderea spre bulevard cu dramaturgia înaltă din ţară şi din străinătate?

V.C.: Eu cred că cu cât oferi lucruri mai de calitate, autori, regizori şi actori importanţi, nu pierzi public, ba dimpotrivă. Cu cât te duci spre uşor, pierzi.

I.V. Deci secretul e calitatea repertoriului.

V.C.: Da, şi calitatea celor care creează. Pentru că pe un text mai uşor, e mai simplu, dar un mare actor se vede în momentul în care intră în legătură cu un mare text, atunci îl vezi cât poate, cât e de bun!

Victoria Cociaş, de la rolul Mariei Callas, la actriţa euroscepticismului din piesa lui Gyorgy Schwajda

I.V.: Care e marele text la care ţine actriţa Victoria Cociaş? Care e rolul care a reprezentat-o cel mai bine? Din cele mai mult de o sută de roluri?

V.C.: Eu am ţinut foarte mult la Callas, Master Class a lui Terence McNally, făcut de Radu Gabrea la Teatrul Nottara, pe care l-am jucat în două etape. Etapa 97, când a fost premiera pe ţară, şi până în 2001, apoi etapa de reluare în 2013-2014, cu ultimul spectacol în grădina televiziunii! La festivalul lui Cris Simion, UNDERCLOUD, în 2017, atunci a fost ultimul spectacol cu Callas, La Divina. E un spectacol care mă reprezintă şi la care m-aş întoarce oricând! Bine, au fost şi altele. Ţin foarte mult la un rol făcut doar la Avignon... ba l-am jucat şi în ţară, dar foarte puţin, la un festival la Teatrul de Comedie, iar apoi în teritoriu, la Arad, la Galaţi, cu care am luat în 2007 Premiul Criticii la Festivalul de la Avignon, făcut de Radu Dinulescu. Hymnus, se numea, Gyorgy Schwajda, un text din perioada comunistă din Ungaria, dar adaptat la actualitate. Era un text social. Noi vorbeam în 2007, când intrasem în NATO şi în UE, deja, de euroscepticism, şi de incapacitatea adaptării unor oameni la regulile clubului select în care se intra.

I.V.: Iată că se confirmă.

V.C.: Un text atât de actual şi în ziua de astăzi. Am jucat cu Claudiu Bleonţ şi cu colegi de la Galaţi. Un spectacol foarte bun. Premiul Criticii, la festivalul Off de la Avignon! Era un personaj care nu se putea adapta – vorbesc de personajul meu, şi al lui Claudiu la fel. Noi doi eram un cuplu inadaptat, format din inadaptabili, cărora li s-au luat copiii. Chestiuni pe care le-am văzut pe urmă. Foarte bun text şi foarte actual, un text social, care se putea discuta. Am fost în multe locuri din Franţa şi l-am jucat apoi, pentru că a fost cumpărat, şi întotdeauna, după spectacol, aveam discuţii cu spectatorii. În perioada în care noi eram atât de entuziaşti după aderare! Radu Dinulescu a făcut spectacolul acela care se termina cu Imnul Europei!

I.V.: Festivalul de la Avignon a fost întemeiat de Jean Vilar, şi a fost înfiinţat şi Teatrul Naţional Popular de pe urma lui, pledând pentru un acces cât mai larg al oamenilor la cultură. Vorbea despre obligaţia statului de a oferi oamenilor în mod gratuit acces la cultură şi de a susţine actul cultural. Credeţi că e o idee bună sau cultura e apanajul unor elite, al unui grup restrâns de oameni? Cum ar trebui să fie?

V.C.: Hmm... Depinde, acum sigur că o anumită elită are acces la un anumit nivel cultural. Asta este, nu ai ce să faci, e vorba de cei care au un anumit apetit pentru aşa ceva. Nu vorbesc de cei foarte bogaţi care ar avea acces. Tocmai cei care sunt foarte bogaţi nu cred că fac parte din elita culturală. Dar trebuie făcut tot ce se poate pentru a aduce cultura aproape de mulţi oameni. E important. E important să o aduci aproape de ei pentru că face parte din umanitate şi din fiecare dintre noi. Îţi îmbogăţeşte viaţa. Pentru că totul nu se rezumă numai la mâncare, băutură şi somn. Ca să poţi avea acces la anumite bucurii trebuie să fii aproape de cultură. Cultura este esenţială pentru orice popor şi identitatea oricărui popor. Trebuie să te duci aproape de oameni cu lucruri cât mai de calitate, şi mai aproape de cât mai mulţi oameni.

I.V.: România nu poate performa oricum în alte domenii, în alte teritorii, aşa cum poate să o facă în domeniul culturii. E limpede.

V.C.: Suntem extrem de creativi! Creativitatea e unul dintre atuurile acestui popor. Tocmai asta trebuie exploatat. E greu, e foarte greu. Sunt ONG-uri, instituţiile culturale toate – şi muzeele, şi cinematografia – trebuie să meargă aproape de oameni. Se face lucrul acesta prin festivaluri, ca să se atragă cât mai multă lume. Acum am un festival care îl omagiază pe Radu Gabrea, acum, după data de 16...

I.V.: A câta ediţie se desfăşoară?

V.C.: Dacă e să o luăm din 2011, când a fost prima ediţie... e a XI-a!

I.V.: Festivalul de Film Central-European.

V.C.: Da, CEF. Nu mai spun TM, pentru că a fost iniţiat de Radu Gabrea şi a avut loc la Mediaş în ultimii şase ani, l-a mutat la Timişoara, în următorii ani, şi acum e în Bucureşti, la MŢR, cu o ediţie specială pentru omagierea lui Radu Gabrea. Vor fi trei filme, în memoria lui Radu, dar şi un concurs de filme studenţeşti, care se încheie cu un premiu, premiul Radu Gabrea.

Festivalul de Film Central-European, iniţiat de Radu Gabrea: formula pentru Mitteleuropa, legată de idiş-ul care ne-a scos de sub stigmatul strict balcanic

I.V.: Sunt cinci ani de la moartea lui.

V.C.: Cinci ani de când Radu Gabrea nu mai e printre noi. Dar l-au început imediat, după acest eveniment, în anul următor: cum a început festivalul am oferit acest premiu memorial pentru creaţiile studenţeşti. Am avut un juriu întotdeauna şi astfel am putut evalua filmele studenţeşti.

I.V.: Care a fost ideea acestui festival atunci când a fost întemeiat?

V.C.: Erau, într-un fel, şi alte vremuri. Radu a vrut să creeze o zonă de filme şi creativitate din Europa Centrală. A început de la Austria, şi a continuat cu Ungaria, Slovacia, Slovenia, Cehia, Polonia, România. Acestea erau ţările. Era un spaţiu în care fusese cândva lingua franca idiş. Idişul care lega toate aceste ţări. Era exact spaţiul central european. Nu e nici Est, nici Vest, ci Centrul Europei. El spunea că prea mult s-a bătut monedă pe apartenenţa noastră la zona balcanică. Dar am uitat complet de Transilvania care făcea parte din...

I.V.: Mitteleuropa!

V.C.: Exact, Mitteleuropa. A şi existat un concept Mitteleuropa, trezind discuţii pe aceste teme cu grupul de la Timişoara. Am mutat la Timişoara festivalul şi am inclus şi partea balcanică. Fiind mai în Est, într-un fel, şi Sud Est, a devenit Mittel South-East, şi am inclus Grecia, Serbia şi Bulgaria. În momentul acesta producţiile cinematografică nu mai ţin de o singură ţară. Poate fi identitatea regizorului – că e român, că e bulgar, dar producţiile cinematografice acum sunt extraordinar de extinse. Sunt cel puţin două, trei ţări care reuşesc să procedeze astfel şi să intre în conştiinţa publicului.

I.V.: Sunt filme care reuşesc să treacă în conştiinţa publicului ca fiind ceea ce are capacitatea de a reuni mai multe spaţii.

V.C.: Sigur că sunt şi producţii numai româneşti, sau numai bulgare, sau numai maghiare, dar puţine... nu mai reuşesc să ajungă la oameni... mai sunt independenţi frumoşi, nebuni, care fac producţii de film mono, dar e foarte complicat, trebuie foarte mulţi bani...

I.V.: Bugete pentru producţie, distribuţie...

V.C.: Şi post-producţie, care costă foarte mult.

I.V.: Aţi făcut şi multe filme. Am vorbit de teatru, dar aţi jucat în multe filme. L-am pomenit pe Radu Gabrea... se împlinesc cinci ani de la moartea lui, din 2017...

V.C.: Pe 20 iunie ar fi fost ziua lui de naştere, ar fi făcut 85 de ani...

I.V.: Aţi jucat în regia lui, am vorbit de Maria Callas... în film, îmi amintesc rolul personajului Helga, din O poveste de dragoste, Lindenfeld...  Aţi şi luat un premiu...

V.C.: Da, în Bulgaria, la Varna, Premiul de interpretare, la festivalul lor, numit Love Is Folly.

Radu Gabrea: întâlnirea destinală a Victoriei Cociaş cu filmul, cu dragostea şi cu viaţa.

I.V.: Radu Gabrea e întâlnirea destinală cu filmul?

V.C.: Da, a fost întâlnirea esenţială a vieţii mele, şi personală, şi de creaţie. Ne-am înţeles foarte bine şi am lucrat mult împreună. Am lucrat foarte mult cu Radu şi îi simt lipsa foarte mult. Nu am reuşit decât să încerc să continui acest festival în numele lui, cinci ani mai târziu...

I.V.: Mai mult în film, sau mai mult în teatru? Sau era o relaţie completă?

V.C.: Era o relaţie complexă. Adică, sigur că am lucrat în film şi l-am ajutat, era un schimb de idei permanent între noi, şi în privinţa filmelor pe care le făcea şi în care nu jucam. Sau în privinţa spectacolelor pe care eu le făceam şi el venea să le vadă şi să îmi ofere diverse sfaturi. Ne ajutam reciproc, era din punct de vedere creativ o relaţie foarte frumoasă. Îi spuneam ce nu îmi place, era o discuţie întotdeauna creativă. Era şi un mare erudit, unul dintre puţinii regizori intelectuali de film.

Victoria Cociaş: „Am avut un tip de modestie care nu se potriveşte cu profesia!”

I.V.: Care e secretul unor relaţii de tipul ăsta atunci când partenerul de acasă îţi e şi partener profesional? Cum faci să reziste cât mai mult? Avem exemple... în teatru, în film... în lumea culturală în general. E ceva, e un secret?

V.C.: Sunt mult mai dese aceste relaţii în lumea culturală. Probabil pentru că depinde foarte mult de oamenii care sunt implicaţi în relaţia asta. Sigur că nu trebuie să încurci relaţia personală cu cea profesională, se spune, dar într-un fel eu am simţit în Radu un sprijin. Am fost întotdeauna destul de... nu timidă, nu aş spune astfel, dar am avut un tip de modestie care nu se potriveşte cu profesia. Înţelegeţi ce spun? Lucru pe care Radu l-a sesizat şi aici a lucrat cu mine. A încercat să îmi insufle această importanţă a mea, însă, pe care trebuie să mi-o dau în primul rând eu. Ceea ce, din structura mea, nu am ştiut, nu am vorbit foarte mult despre mine.

I.V.: Cel mai bun PR ni-l facem noi înşine.

V.C.: Da. E adevărat.

I.V.: E şi singurul pe care îl putem controla.

V.C.: Adevărat. Din punctul acesta de vedere îi simt lipsa lui Radu foarte tare, mai ales profesional. Că nu are cine să mă împingă de la spate.

I.V.: Cum au fost aceşti cinci ani de după moartea lui?

V.C.: A fost foarte greu primul an. M-am ambiţionat să fac festivalul acela chiar în anul în care el a murit. Am reuşit în toamnă să fac festivalul pe care el l-a creat şi să îl duc în continuare, şi asta m-a mobilizat puţin. Pe urmă, într-adevăr, au fost şi colegii mei care m-au ajutat să intru în nişte spectacole, să creez. Creaţia m-a ajutat.

I.V.: Faptul că aţi jucat tot timpul.

V.C.: Da, iar acum, joc din ce în ce mai mult. În momentul acesta am zece spectacole care rulează. Numai în stagiunea asta, şi care probabil vor trece şi în stagiunea următoare, pentru că sunt spectacole care aduc public.

I.V.: Spuneaţi că în teatru Maria Callas e rolul la care ţineţi cel mai mult. În film?

V.C.: În film ar fi Helga.

I.V.: Din 2014, în regia lui Radu Gabrea, O poveste de dragoste, Lindenfeld.

V.C.: Am avut fericirea să îl am partener pe Rebengiuc...

I.V.: Care încă joacă. A avut premiera la Bulandra, recent, un rol extraordinar...

V.C.: E un actor colosal şi un partener fantastic. Am avut o comunicare extraordinară pe platou, şi bănuiesc că aşa este şi la scenă, acolo unde nu am avut ocazia să lucrez cu el.

I.V.: Cum credeţi că sunt actorii români faţă de alţi actori din ţări din Uniunea Europeană?

V.C.: Cred că sunt foarte buni. Chiar din toate generaţiile. Sunt foarte buni actori. Unii sunt mai pregătiţi în afară, din punct de vedere tehnic, decât suntem noi. Mişcare, vorbire, cântare... adică sunt calităţi care trebuie cultivate prin muncă. Se munceşte poate mai mult. Dar din punctul de vedere al creativităţii, actorul român e cel mai bun.

I.V.: Un talent manifest.

V.C.: Şi o anumită creativitate spirituală, care nu ţine de nimic. Ţine de gena naţională, cred.

Replica preferată, din cele peste 100 de roluri de teatru şi film: „Să simţi realitatea e un talent!”

I.V.: Aveţi o replică favorită dintr-o piesă sau dintr-un scenariu de film?

V.C.: Uite că trebuie să mă gândesc acum. Mă gândesc la cele mai recente... pentru că piesele acestea sunt copiii cei mai noi de care trebuie să ai grijă.

I.V.: Piesele de la Nottara.

V.C.: Da, mă gândeam la...

I.V.: Sonata de toamnă a lui Bergman?

V.C.: Da, e şi teatru-film. Un scenariu de film, jucat la teatru. Are o replică: „să simţi realitatea e un talent!” Şi multor oameni le lipseşte acest talent. Dar poate că e mai bine aşa. Asta e o replică interesantă, foarte bună, din Bergman.

I.V.: Am vorbit mai devreme despre subfinanţarea instituţiilor de teatru care sunt gestionate de Primăria Generală a Capitalei.

V.C.: Nu ştiu în ţară care e situaţia.

Teatrele de proiect vs. teatrele istorice. Independenţi vs. operatori culturali de stat: o tensiune ireconciliabilă?

I.V.: E un an foarte rău pentru teatrele bucureştene. Cu bugete care au fost reduse considerabil. Noi oricum venim după pandemie, ceea ce a creat o problemă suplimentară în relaţia cu publicul. Trebuie readus publicul sau recâştigat un public. Discuţia se poartă de cele mai multe ori doar la suprafaţă şi vizează nişte nume, nişte oameni... noi avem acest talent de a personaliza, de a discuta totul nominal.  Care credeţi că sunt problemele reale ale teatrelor bucureştene? Nu vorbim numai despre Nottara, pentru că este un teatru dintre cele multe, reprezentative.

V.C.: Vorbim despre teatrele de repertoriu, teatrele istorice, să le numim astfel. Pentru că sunt şi alte centre culturale care sunt teatre de proiect, care nu au actori angajaţi, au doar personal tehnic şi administrativ. Şi care în ultimii ani au apărut tot mai multe, unele foarte bune, cu proiecte competitive. Sunt teatre de proiect, dar noi acum discutăm de teatrele istorice. Sunt, într-adevăr, mai probleme, pentru că sunt aparate destul de mari, stufoase. În general, probabil că faţă de teatrele independente, care au câţiva angajaţi, şi-atunci supravieţuiesc destul de greu; pentru biletele de teatru au un anumit preţ, în vreme ce teatrele subvenţionate, care aparţin de primărie, au preţuri mai mici. Deci de aici plecăm. Biletul, nici la teatrele independente, nici la teatrele de stat, nu pot acoperi costurile unui teatru. E clar din acest punct de vedere.

I.V.: Fără subvenţie e imposibil.

V.C.: Fără subvenţie nu se poate trăi. Şi-atunci sigur că se spune că sunt sume foarte mari pentru salarii. Teatrele au nişte aparate destul de mari şi din cauza asta nu mai sunt bani pentru producţii, şi din momentul acesta, crescând costul la utilităţi, energie, gaz şi altele de tipul acesta, ajungem la sume de trei ori mai mari decât erau înainte. Dar să nu dai niciun ban, dar niciun ban pentru producţii, este aberant. E aberant pentru că sigur, noi jucăm ce am făcut până acum, dar cât timp o să jucăm ce am făcut până acum? Unde e creativitatea? Publicul vrea lucruri noi şi tu vrei şi simţi nevoia să faci altceva, să creezi, pentru că e o profesie de creaţie.

I.V.: Nu eşti prestator de servicii.

V.C.: Să faci acelaşi lucru, la infinit. Nu se poate. Este realmente aberant şi sper că la sfârşitul acestui an se va termina acest lucru. Înţeleg şi sper că a fost ceva de moment, că nu are bani Primăria, chiar dacă nu pot să înţeleg de ce şi ce se întâmplă cu banii contribuabililor. Nu e treaba noastră, dar totuşi...

I.V.: Primăria are fonduri. Problema, ca la orice instituţie, că e Primăria Generală, care are totuşi un buget consistent, pentru că vorbim de capitală, sau oricare alta, e unde duci banii. Şi într-un minister, şi într-un guvern, te întrebi care sunt priorităţile? Din păcate, ceea ce vedem anul acesta, e că domeniul Cultural – indiferent că discutăm despre muzee, teatre etc. – e periferic. Abordarea faţă de domeniu – aceasta e problema, nu a fondurilor. Nu că nu are bani, ci că nu are bani pentru cultură. Asta e, de fapt, explicaţia. Din bugetul mare, se alocă felii, ca-ntr-un meniu.

V.C.: Şi nu s-au prevăzut bani pentru acest domeniu.

I.V.: În condiţiile în care, oricum, fondurile erau insuficiente pentru cultură. Acest nimic nu s-a suplimentat, ba chiar s-a tăiat din el.

V.C.: Cred că s-a şi tăiat, pentru înainte mai aveam posibilităţi. Nu se dădea cât cereai, dar se dădea ceva... trei sferturi, jumate din cât cereai, dar chiar nimic pentru producţii? Specificat, lucrul acesta, atenţie. Nu înţeleg!

I.V.: Discuţia aceasta, între teatrele aşa-zicând de stat şi cele independente, despre care am vorbit, indică o anumită tensiune.

V.C.: Ea chiar există.

O inflaţie despre care nu vorbeşte nimeni: universităţile de profil produc prea mulţi absolvenţi de teatru

I.V.: Cum credeţi că s-ar putea diminua această tensiune? Cunoaşteţi bine fenomenul. Sigur că în fiecare an, absolvenţi de facultăţi de profil sunt foarte mulţi, mult mai mulţi decât cei care pot fi angajaţi. Cum gestionăm? Nu e o soluţie magică pentru aşa ceva.

V.C.: Nu toţi pot fi actori. Nu toţi. Ce se întâmplă? E o inflaţie. Sunt prea mulţi pentru cât poate absorbi publicul acestei ţări. Sunt mult prea mulţi. Şcolile, în primul rând, nu trebuie să mai scoată atât de mulţi. Ce să zic? În 80, când am absolvit eu, am avut şase colege, incluzându-mă pe mine, în acest număr. Şase actriţe, în toată ţara. Şi treisprezece actori. Aproape douăzeci în total, pe toată ţara, că era doar facultatea din Bucureşti, UNATC-ul de acum e facultatea de atunci. Care era în sediul în care este acum Bulandra, la Izvor.

I.V.: Douăzeci de studenţi într-un an.

V.C.: Şi aveam tot atât de mulţi profesori atunci câţi sunt şi acum, pentru că învăţământul acesta pentru abilităţi, cum este şi în cazul nostru Actoria, cum este şi Conservatorul, deci sectorul vocaţional, presupune că nu poţi să lucrezi cu 40. Dacă lucrezi cu 40 nu lucrezi bine cu niciunul, nu se poate!

I.V.: Când aţi dat examen care a fost concurenţa? Câţi candidaţi pe loc?

V.C.: Eram 200 pe loc.

I.V.: 200 pe loc!

V.C.: După proba eliminatorie.

I.V.: Deci la proba eliminatorie eraţi mai mulţi! 200 la probele finale.

V.C.: 200 pe loc la probele finale. Aveau de evaluat enorm. Pe vremea aceea era rector Mircea Drăgan, regizorul de film, dar şeful catedrei de Actorie era Cotescu. Octavian Cotescu.

I.V.: 200 pe un loc, aşadar. Ce sentiment aveai când te duceai şi ştiai cât era concurenţa?

V.C.: Era o nenorocire. Eu nici acum nu realizez cum am intrat atunci. După două săptămâni au dat rezultatele...

I.V.: Rolurile de mai târziu explică rezultatul admiterii de atunci.

V.C.: Nu mai ţin minte nimic din examen, aproape. Ştiu că mi s-a făcut foarte sete şi a venit domnul Cotescu şi mi-a dat nişte apă, probabil mi se uscase gura şi au văzut ei, au observat ei, că mi-au adus un pahar cu apă.

I.V.: Vă amintiţi ce aţi recitat?

V.C.: Am avut Sorescu, în repertoriu...

I.V.: Era în vogă în anii aceia, deşi e mare scriitor şi azi...

V.C.: Şi ţin minte că am avut şi Mănăstirea Argeş, poezia populară...

I.V.: Deci opţiuni de literatură română.

V.C.: Da, dar spuneam foarte bine Sorescu...

I.V.: Vă mai amintiţi ce, din Sorescu?

V.C.: Unde plecăm de acasă, cred că a fost una, dar nu mai ţin minte. Eram foarte determinată să fac profesia asta. Părinţii mei nu au fost foarte fericiţi cu această opţiune.

I.V.: Ce ar fi vrut să faceţi?

V.C.: Ar fi vrut să devin avocat sau doctor, cum vor toţi părinţii care se gândesc la viitor. Şi-au dat seama însă că pentru medicină nu învăţasem, dar s-au gândit că poate, poate... Nu îşi dădeau ei seama cât trebuia să te pregăteşti, era o concurenţă extraordinară. Şi mi-a zis mama, „dacă nu iei proba eliminatorie, du-ţi dosarul în altă parte”.

I.V.: Iar la proba eliminatorie, spre nefericirea lor...

V.C.: Am reuşit! A fost aşteptarea de două săptămâni...

„Şopârle textuale” cu care s-a produs rezistenţa prin cultură în comunismul anilor ’80.  Cum au fost jucat proletar Burghezul gentilom?

I.V.: Cu emoţii teribile. Era o perioadă – anii grei ai comunismului, delirul lui Ceauşescu era la paroxism, iar după nişte ani de liberalizare şi în domeniul cultural, până prin anii 70, chiar spre sfârşitul anilor80, s-au publicat cărţi, oamenii mergeau la teatru, începuse să fie o emulaţie în lumea culturală. În anii 80 mai dificil – era cenzura, care conta în cultură, inclusiv în teatre. Cenzorul era fundamental, el era directorul, de fapt, al teatrului. Dar, era fenomenul rezistenţei prin cultură, un fenomen real, pentru că era o evadare a oamenilor din ciclul vieţii de zi cu zi.

V.C.: Asta şi încă ceva: se crease un limbaj. Subtextual! Existau aşa-zisele „şopârle”. Nu aţi apucat, eraţi foarte tânăr.

I.V.: Ascultam Europa liberă de mic...

V.C.: Exista un limbaj subtextual şi erau semne teatrale care se creaseră special pentru acea perioadă. Era un debuşeu extraordinar pentru spectatori, care înţelegeau. Noi reuşeam să trecem de cenzură multe lucruri subversive. Se crease un anumit tip de limbaj teatral.

I.V.: Şi în literatură era un fenomen identic. Marii scriitori reuşeau să producă multe cărţi, în tiraje extraordinare, apelând la un limbaj esopic, paralel cumva.

V.C.: S-a întâmplat şi în cinematografie treaba asta, şi era o supapă pentru public. Ne-am bucurat şi noi, s-a bucurat şi publicul.

I.V.: V-a şocat, în sensul pozitiv, că a fost posibil să apară în film aşa ceva? Daţi-mi exemple de momente de curaj din film, care au rămas în epocă, în anii 80.

V.C.: Filmele lui Daneliuc fac parte din perioada pe care o cunosc eu.

I.V.: Iacob?

V.C.: Şi Iacob, şi cel cu Tora Vasilescu şi cu el.... Filmele lui Alexandru Tatos, nu mai vorbesc de Reconstituirea lui Pintilie, în care era clar acest limbaj paralel, acest limbaj incisiv.

I.V.: Ele nu sunt filme datate, sunt filme care trec peste epocă.

V.C.: Şi în spectacole, ţin minte că ultimul spectacol pe care l-am jucat în 1989, înainte de Revoluţie, de 21-22 decembrie, a fost Burghezul gentilom, de Molière, cu George Constantin în rolul principal, care era aproape îmbrăcat ca Ceauşescu. Avea gesture, avea şapca aceea, făcea gesturi...

I.V.: Proletare.

V.C.: Da, el era burghezul gentilom, cu copiii, fata, băiatul, dar foarte actualizat.

I.V.: O lectură alegorică.

V.C.: O lectură alegorică a lui Molière, într-adevăr. A fost ultimul spectacol  pe care l-am jucat înainte de 22 şi primul reluat. Venea lumea pentru că nu mai aduceau flori – veneau să se bucure de spectacolul acela şi imediat după, în 90, ne aduceau portocale, pachete cu mâncare, nu flori! Nu flori! Nu mai veneau flori la spectacole, veneau produse, adică ce n-a fost!

I.V.: Cu trupa aveaţi turnee...

V.C.: Multe. Destul de multe, şi cu Nottara, dar cu Braşovul aveam de trei ori pe săptămână deplasări: Făgăraş, Rupea, Predeal, Tuşnad.

I.V.: Mergeaţi şi în sate?

V.C.: Veneţia de sus, Veneţia de jos... ha! Şi în sate, Feldioara, de pildă.

„Un public virgin”: niciun spectator nu mai fusese vreodată la teatru

I.V.: Acesta e un lucru extraordinar, apropo de Jean Vilar, şi de teza teatrului popular! Care e cea mai emoţionantă întâlnire cu publicul, cel mai emoţionant moment?

V.C.: Am avut la Avignon, nu pot să nu spun, pentru că mă oprea lumea pe stradă şi oamenii veneau, mă luau în braţe şi plângeau, pentru că am avut nişte roluri foarte frumoase acolo.... în şapte-opt ani, cât am mers în fiecare vară, în iunie, când aveam stagiune la Avignon. Jucam acolo... şi asta într-adevăr a fost experienţa unor întâlniri emoţionante. Îmi amintesc, apropo de cultura aproape de oameni, de un spectacol pe care l-am jucat la Braşov, unde am avut în sală tineri de la şcoli profesionale, care nu mai fuseseră niciodată la teatru. Şi nu fuseseră aduşi într-o sală normală, italiană, cu publicul aici şi actorii pe scenă, deci într-un fel feriţi... era o sală-studio, în care eu intram printre ei, în spectacol, cu lumina pe mine, şi vorbeam cu ei... a fost ceva... unii s-au speriat atât de tare... au avut reacţii total aberante... unii izbucneau în râs, unii se fereau... şi încet-încet, intram încet-încet şi vorbeam cu ei... lent, au fost captaţi de ce se întâmpla... a fost o întâlnire cu un spectator virgin, care nu călcase niciodată într-o sală, şi tânăr. Erau prima oară la teatru. A fost ca un fir electric care a trecut printre ei în acel moment!

I.V.: E un exemplu aparte, într-adevăr.

V.C.: E dificil când ai doar oameni care calcă pentru prima oară într-un teatru, şi eu cred că am câştigat publicul acela atunci...

Personaje scăpate de-a lungul timpului: „trebuie să joc pentru vârsta mea!”

I.V.: E vreun rol pe care aţi fi vrut să îl jucaţi şi nu l-aţi jucat încă?

V.C.: Sunt personaje pe care le-am scăpat de-a lungul timpului, la care nu mă mai pot întoarce la vârsta mea. Acum trebuie să joc pentru vârsta mea, nu mă mai pot întoarce la Nora, de exemplu. Am visat să fac Nora când eram mai tânără, şi nu am reuşit, dar uite că joc în Casa de Păpuşi, partea a II-a, dar Oana Pellea e Nora, eu sunt Anne-Marie, eu sunt un personaj excepţional. Sigur că au fost multe, dar important e că am jucat mult şi am jucat şi marele repertoriu. Am făcut şi Nina Zarecinaia, din Cehov, am avut posibilitatea aceasta; am făcut şi personajul Rosalind, din Cum vă place? Vorbesc de marele reprtoriu, am făcut Anca din Năpasta, am făcut Caragiale şi comedii, şi Noaptea furtunoasă… Am avut parte de marele repertoriu.

Ion Zamfirescu despre Victoria Cociaş: „Extraordinar! Cum găsim o mare tragediană, cum o trimitem în capătul ţării!”

I.V.: E ceva din cariera dvs. când aţi fi putut face altfel? Ceva ce regretaţi azi?

V.C.: Nu! Nu regret absolut nimic! Nu regret nici că am venit la Nottara, nici că am fost la Braşov. Botoşani a fost o experienţă extraordinară, am avut trei roluri acolo. Ţin minte că profesorul Zamfirescu, când m-a găsit acolo, pentru că au venit la un festival cei de la Bucureşti, cu Valentin Silvestru, cu profesorul Zamfirescu, profesor de istoria teatrului...

I.V.: Ion Zamfirescu, nume uriaş!

V.C.: Da, şi care m-a văzut acolo într-un rol, şi mi-au şi dat premiu de interpretare atunci, în 1981, cred...

I.V.: Are o istorie a teatrului!

V.C.: A fost primul meu premiu de interpretare, pentru primul rol... erau la festival şi ţin minte că ne-am întâlnit după spectacol, iar profesorul Zamfirescu mi-a zis: „Extraordinar! Cum găsim o mare tragediană, cum o trimitem în capătul ţării!” Era un rol de tragedie acela. Şi eu am iubit tragedia, mai ales în tinereţe, şi până la urmă, spre final, am avut parte numai de comedie.

I.V.: E mai bine să avem parte de comedie decât de tragedie.

V.C.: Da, deşi aveam apetit pentru tragedie; eu credeam despre mine lucrul acesta, dar a fost şi confirmat de un mare profesor, căci m-a văzut în Demiurgul lui Voiculescu. Jucam Mama, din Demiurgul. Şi el a spus asta, „o mare tragediană”... mi-a intrat în cap treaba asta, în prima perioadă a carierei.

Despre potenţialul terapeutic al teatrului: „am trăit atât de multe vieţi!”

I.V.: Dacă ar fi să încercaţi o definiţie pentru cei care ne urmăresc, a teatrului – ce înseamnă teatrul în viaţa noastră, care ar fi aceea?

V.C.: Bucuria jocului şi bucuria de a trăi. Dedublarea şi încercarea de a nu ne lua foarte tare în serios, pentru că există cine să aibă grijă de viaţa noastră. Cred că teatrul îţi dă foarte multe repere şi sfătuiesc pe foarte multă lume să facă teatru măcar ca terapie. Pentru că eu am trăit atât de multe vieţi şi cred că asta m-a îmbogăţit extraordinar de mult. Să încerc să gândesc altfel decât sunt eu. Şi să încerc să fiu altcineva. Asta te poate îmbogăţi foarte mult. Sunt convinsă că cei din sală, odată ce văd un spectacol bun şi trăiesc odată cu personajele de pe scenă, şi ei se transformă. Au ocazia să trăiască o altă viaţă.

I.V.: Mulţumesc mult pentru această discuţie şi vă doresc în continuare să trăiţi cât mai multe vieţi pe scena Teatrului Nottara şi pe alte scene ale ţării. Mulţumesc mult pentru această întâlnire!

V.C.: Mulţumesc şi eu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite