Alina Mungiu-Pippidi: „Memoriile lui Morar, episodul 2. Confruntarea cu serviciile secrete“

Cum s-a ajuns la Morar vs SRI?

Din toate revelațiile din memoriile judecătorului Morar cele mai impresionante sunt cele privitoare la serviciile secrete (SS, pp 486-534 și urm.). Evident, pentru că în jurul problemei dată de captura statului de către aceste structuri domnește o tăcere absolută. Mulți lideri de opinie, inclusiv în gazete intelectuale, sunt patronați de ei (generalul Pahonțu de la SPP ne-a dat exemplul lui Daniel Funeriu, dar nu e singurul, intelectualii pedeliști erau aproape toți clienți ai SS). Cine nu e al lor, se teme, că au gheare lungi. De asta memoriile lui Morar sunt prima mărturie directă și merită atenția noastră. Nimeni, dar absolut nimeni, nu are nimic de câștigat din a se pune rău cu SS în România, care pot nu doar bloca accesul în orice funcție oficială al cuiva, drept pe care nu îl au constituțional, dar și l-au asumat și nu li-l mai contestă nimeni, dar pot organiza compromiterea vieții publice și private a oricărei persoane. Morar trece deci prima probă a credibilității: nu are nimic de câștigat din a dedica o parte importantă din carte acestui subiect incomod, unde până și Comisia Europeană, prin ultimii autori ai MCV (primii erau parcă mai deștepți), s-a spălat pa mâini și ne-a transmis să ne descurcăm singuri, că nu e treaba lor, chiar dacă e adevărat.

Dar, evident, era treaba lor de două ori, o dată că nu se poate vorbi de rule of law acolo unde ai actori deasupra legii și a procesului democratic care încalcă drepturi fundamentale și a doua oară pentru că problema a devenit mai mare sub mandatul doi al lui Băsescu și cele două mandate ale lui Iohannis, deși era mai veche, datorită anticorupției. SS au profitat – unele mai mult ca altele- de agenda politică și au sărit în trenul anticorupției cu mult succes. Morar arată, just, că rădăcinile problemei sunt în incompleta rezolvare a moștenirii Securității printr-o lege adecvată și că Adrian Năstase e primul sub care s-a trecut o decizie CSAT prin care SS au căpătat monopolul interceptărilor. Și nu e vorba doar de SRI. În cele cinci zile de vacanță la București, în decembrie, am căzut din ziua unu pe o halucinantă transmisie în direct la mai multe televiziuni, unde Klaus Iohannis și Alina Gorghiu (după ei am închis) se întreceau în a lustrui cu limba Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS), la aniversarea sa de 30 de ani.

Evident, omiteau să spună (și la fel și site-ul aniversaților) că originea STS este fosta unitate „R” din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), iar șeful său până în 2017, generalul Marcel Opriș a avut legături cu instituția represivă a regimului comunist, după cum a arătat Marius Oprea. Omiteau să spună că nu există vreun SS similar în UE, care să dezvolte și să controleze toate softurile semnificative, ca alegerile sau vaccinarea, și să se lupte pe datele noastre așa zis private doar cu SRI.

Nu mai spun că nicăieri nu ar transmite vreo televiziune, nici măcar una publică, în direct așa niște ”news” extraordinare. Dar, cum spune Morar, până când Curtea Constituțională, cu el raportor principal, nu a îngropat legea Big Brother, la datele din interceptări (niciodată refuzate de instanțele ”independente”, prin proceduri secrete, lipsite de veritabil control judiciar și pe care ministrul Predoiu le vrea reintroduse, de altfel), aveau acces toate cele șase servicii secrete, nu numai SRI și STS. Când Morar roagă un serviciu secret (presupunem STS) să verifice biroul unei procuroare DNA din provincie (care remarcase că se scurgeau lucruri confidențiale din biroul ei) și bănuia SRI (care o asculta, presupunem, ilegal, că nu ar fi existat vreun judecător să dea mandat să fie ascultați pe motiv de securitate națională procurorii șefi ai DNA), respectivul SS raportează că nu a găsit nimic. În schimb, Coldea îl sună furibund pe Morar să îi facă scandal că i-a deconspirat operațiunea chiar a doua zi, deci serviciu la serviciu nu își scoate ochii.

Ciocnirea dintre Morar și SRI are la bază, așadar, niște conflicte profesionale. Morar nu pornește deliberat vreo cruciadă contra serviciilor, dar se convinge repede, că în vreme ce politicienii păreau amenințarea imediată pentru independența DNA, că SS sunt la rândul lor o problemă. Primul caz semnalat este al unui procuror militar din subordinea DNA care ancheta corupția unor sereiști (militarii sunt anchetați doar de militari, dar sub acoperiș civil, formula noastră de compromis constituțional imperfect). SRI-ului nu îi convine și îl sapă la Morar prin aluzii și alte procedee fără temei. Când Morar le spune că ori vin cu ceva serios contra lui, ori să-și vadă de treabă, se duc și îl toarnă și pe subordonat, și pe șef (Morar) la Băsescu. Acest gen de bârfe sunt tipice și pentru contribuțiile lor la dosare în primul stadiu, de asta Morar se plânge de calitatea lor în interviul din acea vreme dat lui Tapalagă. Pe urmă, dau informații selectiv, când le convine lor, iar când nu le mai convine retrag chiar informații deja semnalate către DNA. Morar (și Kovesi) iau parte la o ședință la Băsescu în care SRI (Maior și Coldea) pretind că au șters din greșeală informații deja arătate poliției judiciare din DNA, pentru că de fapt devenise mai avantajos pentru ei să nu fie trimisă în judecată acea persoană (modus operandi frecvent pare a fi controlul prin șantaj și recrutare a celor vulnerabili, nu justiția). Morar le spune, în prezența lui Băsescu, că nu ei decid cine este trimis în judecată și că nu e legal ce fac.

Cum se amestecă serviciile în justiție

Kovesi (deși la acea ședință e de partea lui Morar) are în general relații mai bune cu ei, nu doar cu SRI, dar și cu alte servicii sau controlorii lor (nu doar cu Coldea, ci și cu generalul ”Gabi” Oprea). Morar semnalează, și asta e important, că gradele date de Oprea erau reale (cu privilegii aferente), că i se propusese și lui, iar pe lista publică figurează Kovesi și mai mulți oameni politici și ziariști (Kovesi spune că Oprea i-a dat grad fără știrea ei). Un alt procuror, Codruț Olaru, devine din caporal, colonel (aici, lista integrală). Nu era nevoie să fi făcut armata ca să te avanseze generalul Oprea. Nici un fel de anchetă parlamentară nu are loc privitor la coloneii lui Oprea.

Morar are ocazia să se lămurească mai bine cum funcționează SS și să și acționeze pe baza a ce știe când devine procuror general interimar la Parchetul General (2013-2014) și apoi judecător la Curtea Constituțională. Partea asta din carte e și mai spectaculoasă, pentru că un concert de împrejurări și acțiuni umane diverse și necoordonate (prin procese diferite care ridică excepții de neconstituționalitate, de exemplu) creează ocazia extraordinară pentru judecătorul Morar de a face primii pași concreți pentru controlul SS, el fiind raportor la toate cazurile importante privitoare la SRI care ajung la CCR. Morar relatează că primii experți străini de la DNA își exprimaseră deja mirarea că SRI, și doar el, făcea ascultările: țările din UE au fie agenții civile specializate, fie poliția însăși are dotări pentru acest lucru. Dar pas cu pas, și pentru că tehnologia creează dependență de trecut (nu poți antrena peste noapte cadre specializate, echipamentele sunt scumpe), SRI devine monopolist pe domeniu și luptă să păstreze monopolul, iar mandatele de ascultare cresc exponențial, cele de securitate, care merg la puținii judecători cu clarificare ORNISS fiind mult mai numeroase decât cele pe corupție (care merg la judecători obișnuiți).

Nu mai reiau povestea, știm adevărul datorită unui avocat din Cluj care a trimis cereri la toate instanțele și din rapoartele SRI dinainte de 2015, când încă le mai publicau. Ascultările sunt indispensabile anticorupției, dar ele trebuie făcute sub un control judiciar clar, în toate fazele lor. SRI nu e organizația potrivită pentru că nu funcționează sub controlul judiciar adecvat și nu a funcționat niciodată, asta e problema. Mandatele de ascultare pe siguranță națională ale SRI erau mai multe ca ale FBI, la o populație românească de 15 ori mai mică decât cea a SUA și mai ales în condiții de pace. Așa cum am scris la vremea respectivă, e de necrezut că în localitatea Titu pot fi sute de persoane care amenință siguranța națională. O explicație este că iau aprobări pe stoc de la magistrații care le dau pe bandă rulantă pentru a fi folosite discreționar, pe nume la întâmplare, și se folosesc oriunde e nevoie (X e ascultat cu mandat pe numele lui Y).

Morar discută cu Kovesi chestiunea, mai ales că motivațiile cererilor de ascultare care vin la procurorul general – 10-15 pe zi – sunt slabe sau lipsesc cu desăvârșire, iar Kovesi admite că nu a respins niciodată vreuna în cei șase ani de mandat al său la PG. Are discuții similare și cu Livia Stanciu, președinta ICCJ, și începe să le refuze mandate, cerându-le să prezinte măcar o brumă de dovadă că o persoană este un risc de securitate națională și trebuie urmărită, și asta în scris, nu oral. Cu alte cuvinte, Morar a încercat să educe SRI să se comporte ca într-un stat de drept.

Ca să știm dacă a reușit ar trebui ca azi PG și ICCJ să publice – datele în sine sunt informații publice – numărul de mandate ascultate anual (acum cu războiul din Ucraina a căzut și cea mai mică necesitate de a proba ceva și poate fi toată lumea ascultată că are gânduri contrarii siguranței naționale). Morar și CCR încearcă să educe și politicienii: în decizia din 2019 despre faimosul protocol PG-SRI, CCR a lăsat la aprecierea instanțelor să stabilească dacă probele obținute în baza protocoalelor semnate cu SRI au fost obținute conform dispozițiilor legale, dar a subliniat că și Parlamentul României are partea lui de vină în funcționarea justiției pe bază de protocoale, constatând exercitarea în mod necorespunzător a controlului civil asupra Serviciului Român de Informații atât în februarie 2009, cât și decembrie 2016.

Cine controlează pe cine?

Finalmente, ca judecător al CCR în 2016, datorită unei excepții sesizate într-un proces, Morar are o contribuție decisivă la curmarea intervenției SRI în procese penale prin asemenea proceduri discreționare. Și aceasta e ocazia – suntem în 2016 – în care Morar merge la Iohannis (cu Oana Hăineală, atunci în MJ) să explice necesitatea ca tehnica de ascultare să treacă la DNA, pentru că CCR e pe cale să decidă că nu e constituțional ca SRI să facă ascultările și să nu existe o întrerupere în anchetele în curs. Morar și colega sa încearcă astfel să îl sensibilizeze pe noul președinte la o problemă logistică, necesitând voință politică la cel mai înalt nivel, ca anticorupția să nu sufere din cauza restabilirii statului de drept. Iohannis întreabă de ce nu a rezolvat Băsescu problema (și i-a pasat-o lui) și după aceea spune că i-ar displace profund dacă CCR ar lua această decizie (și deci el ar fi obligat să facă ceva contra SRI). Anunțarea deciziei anticipate a CCR a fost un gest de curtoazie a lui Morar față de președinte, e evident că CCR nu cere aprobarea unei decizii de la executiv, tot conceptul de judicial review nu ar mai avea nici un sens altfel, și deci răspunsul lui Iohannis este de două ori inadecvat, dă indicații CCR și se derobează de sarcina de a sprijini DNA. Urmează ordonanțele Ralucăi Prună sub Guvernul Cioloș.

Al doilea capitol, și mai însemnat, privește legile Big Brother, pornite de la o directivă europeană antiterorism care a căzut între timp la Curtea din Luxemburg, prin care serviciile solicită un întreg pachet de supraveghere a societății. Ceea ce în Occident pornește de la necesitatea de a supraveghea potențiali teroriști din rândurile populației imigrante sau naturalizate musulmane în urma unor atentate sau veritabile rebeliuni în suburbii (Franța sau Belgia) e o mare ocazie pentru serviciile din România să legalizeze o supraveghere extinsă și discreționară care în practică exista deja.

Sunt prea multe detalii (citiți cartea) ca să le dau eu aici, dar, pe scurt, Morar reușește, cu colegii săi din CCR (Livia Stanciu e excepția) să le trântească pachetul lor legislativ de două ori, iar între timp și directiva europeană de la originea acestei legi e îngropată de Curtea de la Luxemburg (Curtea Europeană de Justiție). SRI reacționează de-a dreptul autocratic, arestând un membru al CCR, pe judecătorul Toni Greblă, cel mai vulnerabil dintre membrii Curții, pe pretextul ridicol că ar încălca embargoul contra Rusiei (vânzând niște capre, am scris la vremea respectivă). Arestarea unui judecător constituțional este extrem de gravă într-un stat de drept (mai târziu Greblă a fost achitat, este, astăzi, prefectul Bucureștiului), dar persoana implicată fiind controversată, reacția din societate și la Bruxelles e zero.

Morar le-a spus celor doi președinți, la finele mandatului lui Băsescu și în perioada în care are de a face cu Iohannis, că Maior și Coldea trebuie înlocuiți, au stat prea mult la conducerea SRI și metodele lor nu sunt legale. Băsescu nu a făcut nimic, azi știm de ce, Coldea și Udrea fuseseră o vreme mână în mână. Iohannis – pe fondul scandalului cu Sebastian Ghiță și pozele din Toscana cu vacanțele lui cu Coldea – l-a trecut în rezervă pe Coldea și l-a trimis pe Maior ambasador.

A dus asta la o trecere în legalitate a SRI, condus direct de un apropiat al președintelui, Eduard Hellvig, care a și recunoscut, într-un discurs ținut în acest an la UBB, că relațiile politicienilor cu serviciile nu mai sunt firești? Toate indicațiile arată că nu, deși declararea (tardivă) a Securității ca organ represiv e o încercare de normalizare. Cum am văzut în procesul nostru (România Curată) cu SRI care durează de ani de zile, serviciul, chiar sub Hellvig, s-a luptat cu ghearele și cu dinții pentru dreptul său de a acționa discreționar și în materii pur civile (nu poți clasifica date despre eficacitatea antisepticelor din spitale sau despre achiziții publice), și o succesiune de curți au fost intimidate și au încercat să scape trimițând la altele.

Realitatea justiției din România de azi e aceasta, SRI e deasupra legii și magistrații se tem de el, mai ales că intervine în alegerile pentru conducerea lor și are proprii candidați și agenți de influență pe care îi împinge în funcții ca să își păstreze acest statut. Așa cum reiese și din acest studiu, reforma serviciilor secrete ca parte a admiterii României în NATO a fost deci doar parțială, iar aducerea lor în sfera statului de drept rămâne o sarcină colosală pentru viitor.