„No!”, semnul că ardelenii au nevoie de „hodină” înainte de a spune ceva. Curiozităţile graiului dintre Carpaţi
0Cel mai adesea involuntar, ardelenii strecoară câte un ”no!”, cu accent distinctiv unguresc, aproape la fiecare frază. Este semnul - spun linviştii - că ar avea nevoie de o pauză pentru a gândi în ritmul lor, neevidenţiat prin replici rapide.
Nu există, practic, ardelean care să nu folosească, în discuţiile sale, cuvântul (interjecţia) ”no” (pronunţat aproximativ ”noa”). Originile acestei interjecţii sunt, potrivit profesorului şi scriitorului Ion Piţoiu Dragomir, vechi şi, prin prisma pronunţării ei, sunt legate de convieţuirea cu comunitatea maghiară.
”Interjecţia marchează o pauză, de care avem nevoie, în vorbire, la momentul respectiv. Este legată, poate, şi de psihologia noastră, mai aşezată, de oameni calmi, care gândesc mai pe-ndelete, nu neapărat mai încet sau mai prost”, explică profesorul.
Cum s-a format graiul ardelenesc
Potrivit lui Piţoiu, formarea graiului ardelenesc a urmat, oarecum, acelaşi ”traseu” cu cel al formării limbii române. ”Limba română s-a format în jurul anului 600, la nord şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită - şi subliniez vorbită, pentru că, spre exemplu, scriem 80 (optzeci), dar pronunţăm obzeci - şi din fondul geto-dacic existent. Factorii istorici au determinat izolarea locului în care s-a format limba română, apărând, la sud de Dunăre, dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân, iar la nord de Dunăre, dialectul dacoromân. Tot factorii istorici au dus la izolarea, în interiorul dialectului dacoromân, a graiurilor - moldovensc, maramureşean, ardelenesc, muntean...”, precizează el.
În Ardeal, graiul păstrează amprenta puternică a convieţuirii cu comunitatea maghiară, de la care au fost împrumutate cuvinte folosite în limbajul uzual, cu precădere în mediul rural. Graiul ardelenesc se particularizează de celelalte şi printr-o serie de diferenţe lingvistice.
”Una dintre aceste particularităţi fonetice este palatalizarea (de la punerea limbii în cerul gurii - pe vălul palatin) consoanei p, urmată de vocala i sau e. Noi nu spunem pită (la pâine - n.a.), ci spunem ptită, şi nu spunem picior, că spunem pticior”, exemplică profesorul.
Acesta este doar unul dintre cazurile de palatalizare din graiul ardelenesc. Denisa Tout,o profesoară de limba şi literatura română care îşi pegăteşte teza de doctorat pe această temă, ne oferă şi alte exemple.
”Consoana m, urmată de vocalele e sau i, se transformă, în vorbirea orală, în mn, cum este cazul în miere, care se tranformă în mnere. Consoana f, urmată de aceleaşi vocale, se transformă în h, ca de exemplu în fire, pronunţat hire. Apoi, se palatalizează şi dentalele, cum este t care, urmat de e sau i, se tranformă în t” (pronunţat aproximativ ”tc” - n.a.), cum este în frate sau du-te”, exemplifică profesoara.
Consoana f trece în h (a fi se transformă în a hi), v se tranformă într-un d aproximativ (viţel - diţăl). Diftongul âu se transformă în ău (grâu - grău, brâu - brău), iar diftongul ea se reduce la e (lumea - lume).
Graiul ardelenesc mai prezintă, ca particularitate - spune profesoara, şi rotacismul consoanelor l (colindă - corindă) şi n (genunchi - gerunchi, venin - verin), iar consoana r dispare din câteva forme verbale (cobori - coboi, sari - sai).
De asemenea, prepoziţia conjunctivală să devine, în Ardeal, şi (să apere - şi apere), iar verbul auxiliar a voi se transormă la viitor în formele oi, îi, a, om, iţi şi or.
Profesorul de română şi inspectorul de specialitate Marcel Lucaciu spune că graiul din Ardeal se mai remarcă şi prin schimbarea unor vocale (cum este în cazul şade - şede), dar şi în adăugarea unor consoane la începutul cuvântului (odihnă - hodină).
Graiul ardelenilor are şi câteva interjecţii specifice, pe lângă nelipsitul ”no”. Este vorba în special despre ”ioi” şi ”tulai”, ambele împrumutate şi ele de la vecinii maghiari.
Citeşte şi Cum au schimbat comuniştii numele oraşului reşedinţă de judeţ a Sălajului. Era „prea ţărănească“