Mesaj împotriva homosexualităţii, în Pastorala de Paşte a episcopului Petroniu. "Creştinii de astăzi nu pot aduce niciun argument pentru a justifica astfel de păcate contra firii"
0Ca în fiecare an, episcopul Sălajului, Petroniu, se adresează credincioşilor ortodocşi printr-o scrisoare pastorală. În acest an, într-o epistolă foarte lungă, el îndeamnă "să ne îndepărtăm de orice păcat şi să trăim în virtute".
În Pastorala de Paşte din acest an, episcopul Petroniu se declară împotriva homosexualităţii, pe care o cataloghează drept "un păcat contra firii". În susţinerea afirmaţiilor sale, el face referiri la locuitorii din Sodoma şi Gomora, ucişi de Dumnezeu pentru viaţa în desfrâu pe care o trăiau şi pentru actele homosexuale.
"Într-un din epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel menţionează faptul că „Dumnezeu nu este al neorânduielii” (I Corinteni 14,33), de aceea trebuie să fim conştienţi că în ceea ce priveşte relaţia Lui cu lumea, precum crearea, mântuirea şi judecarea acesteia, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ci totul se petrece conform unui plan bine stabilit", spune înaltul prelat în debutul epistolei, după care vorbeşte despre Sodoma şi Gomora, ale cărei "fărădelegi au aprins mânia lui Dumnezeu, care i-a grăit lui Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei este mare şi păcatul lor cumplit de greu. Aşadar, Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor” (Facere 18,20-21). Deoarece în Sodoma locuia Lot, nepotul lui Avraam, împreună cu familia sa, patriarhul s-a temut că pedeapsa lui Dumnezeu îi va lovi şi pe aceştia şi, cunoscându-i că sunt oameni drepţi, a început cu Dumnezeu un dialog, sau mai bine spus o tocmeală, care dovedeşte puterea de mijlocire a unui om cu viaţă curată înaintea Creatorului cerului şi al pământului". (...)
"Întrucât în Sodoma nu existau zece oameni drepţi, Dumnezeu a trimis doi îngeri în această cetate. (...) Apoi îngerii i-au zis lui Lot: «Ai pe cineva dintre ai tăi aici? Pe fiii tăi, pe fetele tale, pe ginerii tăi sau pe oricine mai ai în cetate, scoate-i din locul acesta, căci noi avem să nimicim locul acesta, pentru că strigarea împotriva locuitorilor cetăţii s-a suit la faţa lui Dumnezeu, şi Domnul ne-a trimis să pierdem locul acesta (...) Ridică-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai şi ieşi, ca nu cumva să pieri odată cu nelegiuirile cetăţii!». Cum însă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului, l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi a fost că după ce l-au scos afară, unul dintre ei a zis: «Scapă-ţi viaţa! Să nu te uiţi înapoia ta, nici să te opreşti în câmpie, ci fugi în munte, ca nu cumva să fii mistuit împreună cu locuitorii cetăţii!». Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer, şi a nimicit cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce odrăslea din pământ. Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Iar Lot s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, şi a locuit într-o peşteră, el şi cele două fete ale sale. Şi a zis fata cea mai mare către cea mai mică: «Tatăl nostru e bătrân, iar în ţinutul acesta nu-i nimeni care să intre la noi, aşa cum se obişnuieşte în tot pământul. Haidem dar să-l îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el; şi astfel din tatăl nostru să ne ridicăm urmaşi». Şi în noaptea aceea l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin; şi a intrat fata cea mai mare şi s-a culcat cu tatăl ei; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a trezit. Iar a doua zi a zis fata cea mai mare către cea mai mică: «Iată, eu m-am culcat azi-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm şi-n noaptea asta cu vin şi du-te să te culci şi tu cu el; şi astfel să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!». Şi l-au îmbătat pe tatăl lor cu vin şi-n noaptea aceea; şi a intrat şi fata cea mai mică şi s-a culcat cu el; dar el nu şi-a dat seama când s-a culcat ea şi când s-a trezit. Astfel amândouă fetele lui Lot au rămas grele de la tatăl lor. Cea mai mare a născut un fiu şi i-a pus numele Moab, zicând: «Este din tatăl meu». Acesta este tatăl moabiţilor, care sunt şi-n ziua de astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: «Acesta-i fiul neamului meu». Acesta este tatăl amoniţilor, care sunt şi-n ziua de astăzi” (Facere 19,1-17; 24-26 şi 30-38).
După ce a aflat modul în care fiicele sale au rămas însărcinate, Lot s-a necăjit foarte mult şi l-a întrebat pe Avraam, unchiul său, ce să facă pentru a i se ierta păcatul incestului. Avraam i-a dat nepotului său trei vreascuri uscate şi i-a zis să le sădească într-un loc anume în pământ şi să aducă în fiecare zi apă din Iordan pentru a le uda, iar când lemnele vor înverzi, atunci să ştie că păcatul i-a fost iertat de către Dumnezeu. Lot a ascultat de sfatul unchiului său, a sădit cele trei surcele în pământ şi aducea zilnic apă din Iordan, care era departe de locul unde se găseau lemnele. Diavolul însă nu voia ca păcatul lui Lot să fie iertat, de aceea îi bea pe ascuns apa din ulcior, îi apărea nepotului lui Avraam sub forma unui cerşetor însetat şi-i cerea apă să bea, lua chip de şarpe şi speria asinul lui Lot, care vărsa apa şi multe altele. Cu toate acestea, nepotul lui Avraam ajungea în fiecare zi cu câteva picături de apă la vreascuri şi le uda. După trei ani lemnele au înverzit şi din ele a crescut un copac falnic. Pe locul unde a crescut acel arbore se găseşte astăzi mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim.
Regele Solomon a zidit templul din Ierusalim, iar tâmplarii lui au tăiat copacul lui Lot pentru lucrări. Tulpina acestuia însă era atât de tare, încât nu a putut fi prelucrată şi a fost abandonată la marginea cetăţii, de unde a ajuns cu vremea în scăldătoarea Vitezda.
În timpul Domnului Hristos, această scăldătoare era foarte renumită între evrei, pentru că „(...) un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut” (Ioan 5,2-4).
Dintre numeroasele şi diversele minuni săvârşite de Dumnezeu în această lume, doar despre tămăduirile de la scăldătoarea Vitezda, din timpul Mântuitorului, citim în paginile Sfintei Scripturi că aveau un caracter permanent, arătând purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul ales. La scăldătoarea Vitezda, Domnul Hristos a vindecat un slăbănog, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan 5,5-16), prilej cu care avem convingerea că a văzut lemnul lui Lot de acolo.
Când conducătorii poporului ales au obţinut de la Pilat condamnarea la moarte a Mântuitorului, iar guvernatorul le-a spus: „Luaţi-l şi răstigniţi-l” (Ioan 19,6), aceştia au poruncit să fie adus lemnul lui Lot din scăldătoarea Vitezda, aflată în apropierea pretoriului roman, pentru că lemnul respectiv era renumit pentru duritatea şi greutatea lui. Cărându-şi crucea, Domnul Hristos a căzut de mai multe ori sub povara ei, iar soldaţii care Îl escortau „au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să-I ducă crucea. Şi L-au dus la locul Golgota, care se tâlcuieşte Locul Căpăţânii. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi şi-au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi pe ele, care ce să ia” (Marcu 15,21-24).
Pentru a cunoaşte istoria Golgotei, locul în care a fost răstignit Mântuitorul lumii, trebuie să se întoarcem până la Noe şi la potopul din timpul său.
După ce potopul a încetat, apele s-au retras şi pământul s-a zvântat, (...) a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: «De-acum nu voi mai blestema pământul din pricina faptelor omului, căci cugetul inimii lui se pleacă spre rău încă din tinereţea lui; şi nici nu voi mai pierde toate făpturile vii aşa cum am făcut. De-acum, câte zile va avea pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!»” (Facere 8,18-22).
„Şi i-a grăit Dumnezeu lui Noe şi fiilor săi care erau cu el, zicând: «Iată, Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi şi cu toate fiinţele vii care sunt cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate câte au ieşit din corabie; cu voi închei acest legământ: niciun trup nu va mai pieri de apele potopului şi niciun potop nu va mai fi să pustiască pământul». Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Iată semnul legământului pe care Eu îl fac cu voi şi cu toată fiinţa vie care este cu voi, din neam în neam şi de-a pururi: curcubeul Meu îl aşez în nor, ca să fie el semn al legământului dintre Mine şi pământ. Şi fi-va că ori de câte ori voi aduna nor deasupra pământului şi curcubeul Meu se va arăta în nor, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu pe care l-am încheiat cu voi şi cu toată fiinţa vie a oricărui trup, şi apele nu vor mai deveni potop ca să nimicească tot trupul. Fi-va curcubeul Meu în nor şi Eu îl voi vedea şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi toată fiinţa vie din tot trupul care este pe pământ!». Şi iarăşi a zis Dumnezeu lui Noe: «Acesta este semnul legământului pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ»” (Facere 9, 8-17). „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!»” (Facere 9,1) (...)
După ce Noe a fost binecuvântat de Dumnezeu, asemenea protopărinţilor Adam şi Eva, a îngropat craniul lui Adam sub un dâmb, pe care l-a numit „Locul căpăţânii”, „căruia pe evreieşte i se zice Golgota” (Ioan 19,17).
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crucea Domnului Hristos a fost înfiptă pe culmea Golgotei, deasupra craniului lui Adam. În momentul în care Mântuitorul şi-a dat duhul pe cruce, „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27,51), iar sângele Domnului Hristos s-a prelins printr-o crăpătură până pe craniul lui Adam, spălându-i păcatul din rai şi, precum „printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor, căci după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15,21-22).
În unele icoane ale răstignirii Domnului Hristos, sub cruce este reprezentat un craniu, care nu este altul decât cel al lui Adam.
Numeroşi cercetători şi specialişti din întreaga lume au studiat cu multă atenţie stânca crăpată a Golgotei, fără a putea oferi o explicaţie ştiinţifică a faptului că, în timpul cutremurului care s-a produs la moartea Mântuitorului pe cruce, piatra de sub aceasta nu s-a despicat de-a lungul fibrei, aşa cum se întâmplă cu orice lemn sau stâncă, ci de-a curmezişul fibrei, ceea ce nu s-a mai întâmplat nicăieri în lume.
Cine se duce la Ierusalim poate vedea şi astăzi crăpătura din Golgota şi locul unde se găsea cândva craniul lui Adam.
Iubiţi fii sufleteşti,
Din cele prezentate până acum am constatat că Dumnezeu săvârşeşte în lume nenumărate minuni, iar ceea ce constituie pentru cei lipsiţi de credinţă simple coincidenţe sau jocuri ale hazardului, pentru noi, cei luminaţi de credinţă, reprezintă lucrarea înţeleaptă a Atotputernicului Dumnezeu în creaţia Sa.
Cu toate că şi astăzi lumea este păcătoasă, ca în timpul lui Noe, Dumnezeu a făgăduit că nu o va mai pierde prin potop, ceea ce este liniştitor pentru noi.
Şi în zilele noastre sunt oameni care săvârşesc păcate contra firii, asemenea celor din Sodoma şi Gomora. În ultima vreme, aceştia vor să se căsătorească între ei şi chiar să înfieze copii. Unele state le-au permis acest lucru, iar anumite culte religioase chiar îi cunună. Dacă în vremea patriarhului Avraam şi a lui Lot nu fusese revelată încă nici măcar Legea Vechiului Testament, iar oamenii erau călăuziţi doar de glasul propriei conştiinţe, căci, după cum a afirmat Apostolul neamurilor, „păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 2,14-15), iar Dumnezeu s-a mâniat cumplit şi a pierdut cetăţile Sodoma şi Gomora „cu pucioasă şi foc din cer” (Facere 19,24), creştinii de astăzi nu pot aduce niciun argument pentru a justifica astfel de păcate, de vreme ce Domnul Hristos a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat nu ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15,22).
Ţinând cont de acest avertisment al Mântuitorului, să ne îndepărtăm de orice păcat şi să trăim în virtute, pentru că Dreptul Judecător, care va răsplăti tuturor oamenilor după faptele lor, „pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21,41), iar celor buni le va găti loc în rai, alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
Vă mai recomandăm: