Care este originea cuvântului şmecher: de la rafinamentul german la abilitatea românească

Întâlnit frecvent în limbajul tinerilor, cuvântul „şmecher“ îşi are originile în limba germană, însă sensul adoptat de limba română este diferit.

Rodica Zafiu explică, în lucrarea „Diversitate lingvistică în româna actuală”, câmpul sematic al „şmecheriei”, un cuvânt incomod care, afirmă lingvista, pune sub semnul îndoielii pretenţiile lingvistice de a-l încadra şi a-l explica.

Pentru ,,şmecher", dicţionarele limbii române fac trimitere la cuvântul de origine germană Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul "persoană cu gust rafinat", conform DEX) nu e nici atestată, şi nici credibilă.

Termenul, foarte frecvent în stilul colocvial, e destul de recent; prima sa atestare provine dintr-un dicţionar bilingv (Barcianu) din 1868, iar unul dintre primele citate reproduse de dicţionare (din Vlahuţă) este scris: "Trebuie să fii şmecher ca să te procopseşti în ţara noastră".

”Şmecher pare a face parte din categoria argotismelor intrate în uzul familiar şi tot mai puţin marcate stilistic. De fapt, cuvântul îşi păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, şi un uz argotic foarte clar şi stabil. Categoria şmecherilor (în opoziţie şi în permanentă interacţiune cu cea a fraierilor) e una aproape profesională; o dovadă e dreptul (sau taxa) de şmecher. Cum am văzut, cuvântul intră în componenţa sau stă la originea unora dintre desemnările limbajului argotic românesc (limba şmecherilor; limba şmecherească; şmechereasca), abilitatea verbală fiind una din trăsăturile esenţiale ale prototipului. Abrevierea şme, atestată în micul glosar Cota 1936 şi discutată – în construcţia glumeaţă à la şme – de Iordan, e mai actuală ca oricând, prin răspândirea modei trunchierilor (pentru care are privilegiul întâietăţii în timp): „Se crede şme de Bucureşti“ (Preda 1988). Varianta de pronunţare jmecher apare în scris ca o notă de individualizare glumeaţă prin exces de oralitate”, explică prof. univ. Rodica Zafiu în lucrarea menţionată..

Cuvântul „şmecher” are şi o familie lexicală bogată. Diminutivul şmecheraş este ironic, depreciativ, minimalizator; verbul a şmecheri e polisemantic: în construcţie tranzitivă, a şmecheri pe cineva sau ceva înseamnă "a înşela, a truca, a falsifica"; ca reflexiv - a se şmecheri - are sensul "a deveni (mai) abil". Din familia lexicală mai fac parte adverbul şmechereşte şi cîteva substantive, nume de acţiune sau de calitate: şmecherie, şmechereală, şmecherlâc; primul intră în locuţiunea la şmecherie.

O întreagă reţea lexicală desenează zona de acţiune a şmecherului contemporan. Câmpul lexical cuprinde acţiuni generale - a se învârti, a se descurca, a se orienta, a se prinde, a fenta, a îmbârliga -, strategii punctuale - mişculaţii (mişcoraţii), combinaţii, manevre, lipeli -, simulări - trucaje de Buftea, figuri, la şto, la ciuciu -, mijloace verbale - papagal, texte, vrăjeli, caterinci, abureli etc. şi  plasarea justă: pe fază, pe felie.  

Oricum, epitetul şmecher, mai menţionează lingvista Rodica Zafiu, este folosit azi cu toate nuanţele evaluative posibile: de la dispreţul acuzator la mândria autosuficientă; presupune în genere un amestec stabil de reproş şi invidie, care apare mai evident cînd comparăm cuvântul cu sinonimele sale aproximative: unele accentuează condamnarea, sunt particularizante şi agravante (coţcar, înşelător, panglicar, potlogar, trombonist), altele subliniază latura pozitivă a abilităţii (abil, deştept, dibaci, descurcăreţ, ingenios, iscusit).