Obiceiuri bizare din negura veacurilor încă practicate în România. Leagănul este băgat în strungă la Mehedinţi, ca să crească copilul ca oaia

Zona Cireşu, ca şi alte localităţi din regiunea colinară a Olteniei, Iloviţa, Podeni, Şovarna, Cloşani, Bahna, Moiseşti au păstrat reminiscenţe ale unor obiceiuri tradiţionale străvechi ciudate.

Cireşu poate fi considerat o puternică vatră etnografică şi folclorică, în care fenomenul etnografic se prezintă nu numai prin reconstituire, aşa cum cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, ci chiar observat şi analizat în prezent „pe viu”.

Din punct de vedere tradiţional, localitatea Cireşu ar fi fost înfiinţată de un anume Căciulaţi Spătaru, care ar fi avut o proprietate de la Balta până la graniţa austro-ungară. Acesta ar fi făcut un conac lângă un cireş. Cu timpul s-ar fi făcut şi alte conace, cărora le-a zis „conacele de la Cireşu”. Apariţia în timp a satului Cireşu se pierde în negura vremurilor.

Obiceiurile din acest colţ al Mehedinţiului se încadrează în sistemul tradiţional al colectivităţii rurale, conservând unele reminiscenţe dintre cele mai vechi.

„Dintre obiceiurile din ciclul vieţii, se cuvine să fie menţionate cele care, prin arhaismul lor, demonstrează alături de celelalte aspecte de viaţă materială şi spirituală permanenţa şi continuitatea locuitorilor pe un spaţiu în discuţie”, spune Monica Budiş, cea care a studiat aspectele etnografice din zona satului Cireşu-Mehedinţi.

Puterea Ursitoarelor

Femeile năşteau, de regulă, pe pământ în mijlocul încăperii, copiii erau moşiţi de „moaşa de neam” sau de „moştină”, relaţiile sociale ce se stabileau între aceasta şi lăuză fiind bine determinate şi desfăşurându-se după reguli fixe, cu funcţie de model pentru întreaga comunitate. Se credea în puterea hotărâtoare benefică sau malefică a Ursitoarelor, care sunt în număr de trei şi care vin în a treia noapte de la naştere. Aceste puteri supranaturale trebuie îmbunate cu pâine şi miere, în noaptea respectivă se aşează pe o măsuţă lângă lăuză un pahar plin cu apă, trei turtiţe, pe care se pune miere şi busuioc. Este un vechi procedeu magic de răscumpărare a bunătăţii forţelor naturii.

La botez, „copilul era dus la biserică de moaşă şi adus acasă de naşă. Ajunşi acasă, leagănul copilului era băgat o ţâră în strunga oilor, să fie bun ca oaia, să nu plângă, apoi pus pe tăietorul de lemne, tot în credinţa că în felul acesta va fi bun ca lemnul. Pe masă se puneau tot felul de mâncăruri gătite, dar şi câta fasole, cartofi, porumb, grâu, alături de care se aşeza leagănul, să aibă mereu parte de bogăţie”. În Cireşu a fost cunoscut şi procedeul alegerii naşului „din drum”, în cazul în care unei familii îi mureau mai mulţi copii consecutiv. Acesta rămânea „naş de moştină”, cu obligaţia bine stabilită de a-i cununa, de a le boteza copiii.

La nuntă

Şi la nuntă sunt multe obiceiuri inedite în raport cu alte colţuri ale ţării şi care constituie norme de derulare a cotidianului ori tabu-uri ale acestuia. Relaţiile naşi-fini (miri), alte rude au un puternic caracter social, ele având la bază o ordine foarte strictă. Naşul de botez trebuia să fie naşul de „moştină” (naşul de cununie ori cineva din familia acestuia), în caz contrar se credea că mirii puteau fi blestemaţi)

„Atribuţiile finilor, ale naşilor, ale socrilor mari şi mici, cadourile ce urmau să fie oferite reciproc şi momentul când acestea trebuiau date erau riguros organizate de legea cutumiară a comunităţii săteşti. Puterea acestei legi era atât de adânc imprimată în mentalitatea rurală, încât nimeni nu îndrăznea să se sustragă de la ea, pentru  a nu atrage mânia spiritelor protectoare ale noii familii ce se contituia. Mutaţiile social-istorice şi culturale din ultimele decenii, posibilitatea explicării ştiinţifice a unor fenomene au făcut să slăbească credinţa în legea nescrisă a satului arhaic şi, în prezent să aibă loc abateri serioase de la aceasta”, spune Monica Budiş.

Obiceiul zoritului

În afara credinţei în semnele prevestitoare de moarte, în existenţa moroiului şi a posibilităţii de prevenire a transformării în moroi (un cui bătut în inimă; colac, ou, usturoi puse la fân şi în perina de sub cap; prima brazdă de pământ, când i se săpa mormântul introdusă în sicriu erau modalităţi magice contra moroilor în devenire), în Cireşu se păstrează încă obiceiul zoritului.

Acest ritual presupune ca la moartea cuiva, atunci când defunctul este încă în casă, un grup de femei, care nu sunt rude apropiate ale sale, să se aşeze în zori de zi afară, lângă casă sau sub fereastră, şi, cu faţa spre Răsărit, să cânte cântecul numit “Al zorilor”.

De asemenea, în Cireşu, s-au păstrat şi alte rituri străvechi cum ar fi pomana “peste lemn” (sicriu) şi peste mormânt, constând în împărţirea unui colăcel cu un “pomnete” (o fâşie de pânză albă, lungă de 0,60-0,70 m şi având o lăţime de 0,02 m), în colţul căruia se lega un ban şi o lumânare. În total se împărţeau 44 de astfel de pomneţi ori “gulerele” şi colăcei.

Citeşte şi:

Obiceiuri de nuntă acum 100 de ani: miresele care nu erau virgine în noaptea nunţii erau trimise înapoi la părinţi, aşezate pe o grapă cu mărăcini

Superstiţii celebre la români. De ce sunt considerate miercurea şi joia singurele zile ale săptămânii cu adevărat prielnice