GALERIE FOTO Amintiri din război cu Ioan Stoica
0Contraamiralul de flotilă Ioan Stoica, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani, îşi aminteşte şi astăzi acele momente în care pe Marea Neagră se purtau lupte ale celui de-al Doilea Război Mondial.
„Era o imagine extraordiară. Un spectacol al urâtului. Vedeai de la distanţă navele situate de o parte şi de alta, iar între ele încrucişări de proiectile. Ce se întâmpla acolo, era îngrozitor... Astăzi povestim fascinaţi de ceea ce am văzut“, îşi aminteşte Ioan Stoica despre una dintre luptele date pe apă în 1943.
Era elev la Şcoala de Specialităţi a Marinei Militare în Constanţa la momentul respectiv. În primăvara anului 1944, în perioada de practică, s-a îmbarcat pe canoniera Ghiculescu, navă de luptă care escorta convoaiele comerciale pe traseul Constanţa – Sevastopol.
Primul convoi
„Ţin minte şi astăzi primul drum, primul convoi de nave pe care l-am însoţit. Erau 12 nave comerciale şi plecam din Constaţa, urma să ajungem la Sevastopol. La jumătatea drumului ne ajutau şi distrugătoarele. Am plecat dimineaţă. Dar nu la 8.00, cum am crede acum... Nu... Atunci dimineaţă însemna de la ora 4.00. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la Sevastopol era un adevărat spectacol al urâtului: se vedeau navele pe o parte şi pe alta, iar între ele înscrucişare de proiectile. De departe, de unde eram noi, era fascinant. Acolo era îngrozitor“, povesteşte Ioan Stoica.
Vorbeşte despre colegii săi , pe care nu i-a văzut de decenii întregi, ca despre nişte prieteni foarte apropiaţi. Încearcă să îşi amintească numele lor, numele celor care i-au fost alături în acele momente în care atenţia maximă şi norocul făceau diferenţa între viaţă şi moarte.
Explozia
„La întoarcere, la aproximativ o oră şi jumătate de la plecarea din Sevastopol, am observat din partea dreapta a convoiului o explozie puternică. Zburau deasupra noastră bucăţi de fiare. Fusesem atacaţi de ruşi cu torpile. Nava lovită s-a scunfundat. Eram atacaţi de vedetele ruseşti. Timp de 10 – 15 minute a urmat un schimb de artilerie între noi şi ei. Ni s-a părut o veşnicie... Apoi ne-am dat seama că a fost vorba numai de câteva minute“, îşi mai aminteşte Stoica.
Atunci când se deschidea focul, toată lumea găsea locuri să se ascundă. Singurii care rămâneau pe punte erau artileriştii. „Aceia sunt oameni cu adevărat curajoşi“, spune Stoica.
Cum a murit maistrul de pe bac
Când au însoţit al doilea convoi, îşi mai aminteşte Ioan Stoica, aveau cu ei un bac autopropulsat. „Pe bac era un maistru Staicu şi încă un mecanic. A început o furtună pe mare şi bacul a luat apă. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cei de pe bac şi-au pus centurile şi au sărit în apă, urmau să ajungă pe una dintre nave. Parcă îl văd şi astăzi pe Staicu, în apă, cum îşi scoate centura şi încearcă să vină înot spre noi. Valurile puternice îl depărtau de fiecare dată când era aproape să ajungă pe navă. La un moment dat a dispărut între valuri...“, povesteşte Stoica.
Mine distruse la Sfântu Gheorghe
După terminarea războiului, a condus o echipă de deminare. De la Brăila la Cernavodă au căutat minele rămase din timpul războiului. „Erau baraje de mine pe mare. Era clar că mai rămăseseră destule. Noi trebuia să le identificăm şi să le ditrugem. Am găsit cinci mine pe insula Sacalin de la Sfântu Gheorghe“.
O viaţă în armată
A lucrat toată viaţa în armată, spune Stoica. A ieşit la pensie în 1978, ultimul grad fiind de comandor. Acum este contraamiral de flotilă, iar din 1990 a devenit membru în consiliul judeţean al veteranilor de război. Din 2002 până anul trecut a fost preşedinte al Veteranilor de Război (astăzi păstrează acelaşi titlu, dar onofiric).