Istoria institutului pentru nevăzători care funcţionează la Timişoara din 1904. „Oraşul îl subvenţiona anual cu 1.500 de coroane şi 16 stânjeni lemne de foc“

La începutul secolului al XX-lea, la Timişoara funcţiona deja un institut pentru nevăzători, susţinut în bună parte din donaţiile unor persoane înstărite.

La sfârşitul anului 2010, Asociaţia Nevăzătorilor din Timişoara avea, în judeţul Timiş, peste 3.000 de membri, toţi adulţii fiind beneficiari de indemnizaţii lunare.

Cele mai multe persoane cu deficienţe de vedere sunt vârstnicii, care au dobândit boli de vedere cum sunt cataracta, glaucomul, retinopatiile diabetice, sunt persoane cu vicii de refracţie - miopii şi hipermetropii. 

Pe lângă serviciile de protecţie socială, asociaţia sprijină membrii săi în petrecerea timpului liber prin organizare de concursuri cultural-educative sau sportive; prin punerea la dispoziţie a bibliotecii în scrisul Braille şi a fonotecii cu „carte vorbită”, prin organizare de cluburi (şah, cerc de lectură, atletism, popice etc.).

Puţină lume ştie că Institutul pentru Nevăzători funcţionează în Timişoara încă din anul 1904. Acesta a fost înfiinţat în cartierul Elisabetin, prin închirierea cu 920 de coroane anual a unui imobil, proprietatea văduvei lui Nicolae Ioanovici din actuala strada Odobescu şi amenajarea unui atelier. 

Chiria era plătită dintr-o donaţie oferită de fundaţia lui Anton Sailer. Primul director al instituţiei era Karl Schaffer, care funcţiona cu zece nevăzători. În 1906, Institutului i-a fost dat un teren, pentru producerea de nuiele, chiria pe zece ani fiind plătită de florarul Wilhelm Muhle.

„Oraşul subvenţiona anual institutul cu 1.500 de coroane precum şi 16 stânjeni lemne de foc, iar în 1908 a cumpărat din banii Fundaţiei Sailer casa lui Anton Graf din strada Kronen (azi Independenţei) nr.123 contra sumei de 34.500 coroane pentru ateliere. Aici erau îngrijiţi deja 35 de nevăzători şi învăţaţi să confecţioneze împletituri – coşuri, scaune şi covoare. Seara, după lucru, nevăzătorii se puteau distra şi cu muzică în localul de autoeducare. În acest scop a fost cumpărat în 1909 un pian”, aflăm din monografia lui Josef Geml, „Timişoara veche”.

În 1913, autorităţile au decis să constuiască un cămin pentru 80-100 de orbi. Construcţia nu a mai fost realizată din cauza izbucnirii războiului.
 

Un ajutor neaşteptat a sosit de copiii răpisatului Eduard Prohaszka, care au cedat pentru nevăzători un teren situat în cartierul Viile Fabric. Familia Prohaszka a asigurat singură întreţinerea invalizilor nevăzător.