Ioan Ieran colecţionează peste 100 de ceasuri în subsolul blocului

Timişoreanul şi vecinii lui de bloc şi-au construit un mic templu la subsolul unuia dintre cele mai îngrijite blocuri vechi din oraş, de pe Bulevardul Pârvan. Ioan Ieran şi prietenii lui colecţionează aici peste 100 de ceasuri

PROFIL
Născut: 18.06.1931, Şimleu Silvaniei
Studii: Patru facultăţi
Carieră: 34 de ani de presă
Familie: Căsătorit, un copil, un nepot

Ioan Ieran s-a născut într-o familie simplă, în care tatăl era mecanic de locomotivă, mama era meseriaş hornar (coşar), iar bunicul era tâmplar minier. În 1938 norocul a dat peste familia Ieran. Tatăl şi încă trei prieteni au jucat la loterie un bilet, au prins numerele câştigătoare şi au câştigat premiul cel mare. „Eram în Oradea şi fiecare a putut să-şi cumpere câte o casă cu trei-patru apartamente”, povesteşte bătrânul.
Acesta şi familia lui au avut însă de suferit din cauza regimului de la vremea respectivă şi s-au refugiat la Arad, unde au fost nevoiţi să o ia de la zero. „Am pierdut tot. După mulţi ani am reuşit să ne luăm un apartament în Arad”, a mai spus Ioan Ieran. În 1944, Ieran şi familia lui au plecat din Arad la Vintere, judeţul Bihor, unde s-au refugiat din cauza bombardamentelor. „Dacă mai stăteam o noapte puteam fi morţi pentru că a fost afectat inclusiv apartamentul nostru”, şi-a mai amintit Ieran.

Inginerul ajuns ziarist
După terminarea liceului din Oradea, tânărul de la vremea respectivă a venit la facultate în Timişoara, la Politehnică. În ultimii ani i s-a propus să lucreze în universitate şi să se ducă inclusiv la specializare la ruşi. Totul a luat însă o turnură inversă când cineva i-a propus să lucreze în „domeniul cultural”.
„I-am spus că am terminat Politehnica, nu am cum să lucrez în domeniul ăsta şi nici nu sunt membru de partid”, a povestit Ieran. Când s-a dus să se înscrie ca membru de partid, cineva l-a chemat şi i-a spus că este repartizat să lucreze în presă prin decret guvernamental. Astfel, Ieran a ajuns să fie ziarist în comunism, fără a fi membru de partid. „Am început să lucrez în 1954 şi abia din 1955 m-au plătit”, a mai povestit bătrânul.

Are peste 100 de ceasuri



Ioan Ieran şi încă doi vecini au la subsolul blocului un adevărat muzeu de ceasuri. Într-unul din cele mai îngrijite blocuri din oraş, care are cuşcă pentru câine în faţa scării, accesul în subsol pe uşi metalice, cei trei vecini au amenajat ca la carte o boxă de la subsol.
Printre sticlele cu ţuică de colecţie sunt aranjate ceasuri vechi de 100 de ani, pe care Ieran şi vecinii săi le-au adunat. „Sunt 132 de ceasuri, dintre care 105 sunt funcţionale. Majoritatea sunt mecanice”, arată Ieran. Printre piesele cu greutate sunt ceasurile nemţeşti şi elveţiene, dar şi cele americane sau slovace. „Eu am avut primul radio portabil din oraş. De atunci am început să colecţionez şi ceasuri”, spune bătrânul.

Întrebări şi răspunsuri

De unde aţi avut radioul portabil?
L-a adus fratele meu din URSS. La Revelionul din 1958 mergeam cu cineva cu maşina şi eu stăteam în spate. Când am pornit radioul s-a speriat.

Cum era să lucraţi ca şi ziarist în comunism?
Am fost printre cei care au protestat inclusiv prin presă împotriva sistemului. Am publicat un articol „Tâlcul unor procente”, în care eram împotriva rapoartelor care spuneau că totul merge bine. Din cauza asta am fost repartizat la Radio Timişoara.

Ce ceas vă doriţi cel mai mult?
Ceasul vieţii. În viaţa mea principiile au fost să fiu cinstit, corect, punctual şi inclusiv duşmanul să mi-l fac prieten.

Ce-i place
„Îmi plac corectitudinea, cinstea, punctualitatea, iar ca şi hobby tot ce este pentru ajutorarea bolnavilor şi a necăjiţilor”, a spus bătrânul.
 
Ce nu-i place
„Nu-mi plac mincinoşii sau neserioşii. Nu îmi place disputa asta politică sau sportivă care este la televizor”, a spus Ieran.