FOTOREPORTAJ Ultimii timişoreni: povestea meseriilor pierdute
0Cei din urmă meseriaşi sunt aproape nevăzuţi pentru majoritatea oamenilor. Ultimii trei timişoreni croiesc pălării sau fac instrumentele muzicale să scoată din nou sunete minunate.
Gavril Fodor repară piane de peste 60 de ani. Cele în stare bună au nevoie doar de o simplă „consultaţie“. Altele, avariate, pleacă în bucăţi împreună cu meşterul şi îşi găsesc adăpostul pentru un timp într-o debara devenită atelier. Şcolit într-o perioadă în care muzica simfonică era mult mai atractivă pentru tineri, timişoreanul a auzit prima dată sunetele unui pian chiar de la mama lui.
În prezent, Gavril repară nu doar piane, ci şi orgi sau pianine. Bărbatul de 78 de ani e mai mereu pe drumuri şi are o agendă completată cu două săptămâni înainte. Deşi mai mulţi oameni se pricep la piane, în vestul ţării Gavril Fodor este singurul specialist calificat. Bărbatul se fereşte cât poate de patetisme şi de cuvinte mari, dar are momentele sale de emoţie: „În momentul în care pianistul începe să cânte, simt că o părticică din merit este şi al meu“.
O lume de pălării
Maria Oltean are 55 de ani, iar 30 dintre ei şi i-a petrecut înconjurată de pălării. În subsolul de lângă o staţie de tramvai, într-o lume a stofei şi a catifelei, lucrează ultimul pălărier din Timişoara.
Clienţii sunt întâmpinaţi în holul de la intrare de o mare de boruri negre sau vişinii. Satin, pânză, fetru, şnururi, voalete, panglici. De-a lungul anilor, mâinile Mariei au creat şi au reparat mii de pălării, după ce a învăţat această meserie la şcoala profesională. „Eu le fac, eu le curăţ. Când oamenii îşi aduc pălăriile aici, se aşteaptă să le primească înapoi noi. Totuşi, când cureţi o pălărie, ea începe să se deterioreze“, spune Maria. Cei mai mulţi clienţi sunt bătrâni, în aceeaşi măsură bărbaţi şi femei.
Acordeoanele invizibile
Tromboane şi saxofoane atârnă din tavan, iar acordeoanele „locuiesc“ pe pereţi, se potrivesc atât de bine în decorul atelierului încât se poate să nu le observi.
Anton Hubert, expert în a face clapele să scoată din nou sunete, este stăpânul absolut într-o lume de ciocane, cleşti şi patenţi. Anton are 72 de ani şi este ultimul reparator de acordeoane din vestul ţării.
Bărbatul stă ascuns în fiecare zi într-un atelier din apropierea Pieţei Iozefin, diagnostichează acordeoane, potriveşte piese metalice în burţile maşinăriilor de cântat şi, din 1957 până în prezent, prin mâinile lui au trecut mii de instrumente. Aşezate în pivniţe, poduri sau pe rafturile atelierului din Iozefin, acordeoanele au îmbătrânit o dată cu Anton Hubert şi, de fapt, au devenit aproape invizibile.