CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate

După 20 de ani de la Revoluţie, până în 20 decembrie când Timişoara a fost declarat oraş liber de comunism, redacţia Adevărul de Seară vă prezintă 20 de poveşti despre 20 de familii timişorene care au plătit cel mai scump preţ pentru cei 20 de ani de libertate: viaţa. Astăzi povestea familei Bânciu.

Ioan Bâncu şi-a pierdut soţia, Leontina, în măcelul care a avut loc la Podul Decebal, pe data de 17 decembrie. cei doi se aşteptau să se întâmple ceva şi la noi, pentru că erau la curent cu evenimentele din Europa de Est. În seara de 16 decembrie 1989, când oamenii au început să se adune la casa pastorului Laszlo Tokes, capul familiei era ocupat cu organizarea unui turneu de fotbal în sală, însă, pe 17 nu putea să mai rămână în casă.



„L-am luat pe Aron, care avea doi ani şi jumătatea şi ne-am dus în Piaţa Maria. Am reuşit să trecem de soldaţi şi am văzut acolo securişti şi nomenclaturişti care încercau să împrăştie lumea”, îşi începe povestea Ioan Bânciu. Nu a durat mult până să intre în rândul manifestanţilor, care au plecat spre Catedrală, iar apoi în Complexul Studenţesc, cu gândul să scoată studenţii din cămine.

 „Se strigau lozinci. Erau aproape 10.000 de manifestanţi. În complex nu am găsit prea mulţi studenţi, pentru că erau plecaţi acasă. Astfel, ne-am îndreptat spre „partid”, actuala Prefectură. Era apărat de maşini militare, de maşini de pompieri şi soldaţi pe mai multe rânduri. Erau hotărâţi să ne oprească. Cei din spate împingeau mulţimea, însă se striga „Fără violenţă”, a mai spus Bânciu.



Atacul asupra „partidului”

Manifestanţii au fost împrăştiaţi cu tunurile de apă, însă masa regrupată a atacat şi a cucerit maşinile de pompieri, pe care le-au devastat, iar apoi au intrat în clădire, pe unul din gemurile laterale. În scurt timp a ieşit o tânără cu un steag decupat! Se striga „victorie!”. Forţele de ordine au revenit însă cu efective mărite şi i-au arestat pe cei prinşi în clădire.



Manifestanţii s-au retras spre Podul „Decebal”. Bânciu s-a pierdut de soţie pe traseu, însă s-au revăzut acasă. Bărbatul era prea entuziasmat să stea deoprate, astfel că, în jurul orei 16.00, a decis din nou să iasă în stradă. Leontina a spus: „Vin cu tine!” şi au ieşit din nou în stradă. În Piaţa Operei, majoritatea magazinelor erau deja sparte şi incendiate, iar în scurt timp s-au auzit împuşcături din Piaţa Libertăţii. Cei doi au vrut să meargă acolo, dar am fost somaţi de soldaţi să se retragă.



 „Ne-am întors spre Catedrală, iar un cordon de soldaţi înarmaţi şi cu scuturi apăreau Primăria. < Avem ordin să tragem şi vom trage>, exclamau militarii. Timişorenii strigau „Români veniţi cu noi!” şi „Există Dumnezeu!”.

Măcelul de la Podul Decebal

Un elicopter al miliţiei i-a urmărit pe manifestanţii care se îndreptau spre sediul Miliţie, cu gândul să ceară eliberarea arestaţilor. „Eram hotărâţi şi siguri pe noi, pentru că toate forţele se dădeau la o parte. Pe Podul Decebal, surpriză! Au început să tragă fără somaţie. Vedeam gloanţele care loveau caldarâmul şi stâlpii. Se trăgea şi de peste canalul Bega”, spune Bânciu.



Revoluţionarii înaintau braţ la braţ. La un moment dat cei din faţă au început să cadă seceraţi. „Deşi era întuneric complet, am văzut-o pe soţie căzută. După ce s-a oprit focul, am luat-o pe Leontina, am oprit o maşină şi am dus-o la spital. Eu am urcat cu ea în faţă, pentru că în spate erau alţi răniţi. Nevastămea avea capul în braţele şoferului”, a mai povestit revoluţionarul.

Furtul de la Judeţean

Spitalul Judeţean din Timişoara era plin de răniţi şi morţi. Medicii erau chemaţi de acasă, pentru a se putea acorda ajutor celor împuşcaţi. „Un medic mi-au spus să mă duc acasă la copii. A doua zi, când m-am dus la spital, Leontina nu a mai fost de găsit în spital. Cadavrele au fost încărcate într-un camion frigorific de la Comtim şi au plecat spre crematorul Cenuşa, din Bucureşti, unde au fost incineraţi. Cenuşa timişorenilor a fost aruncată într-un canal din Popeşti Leordeni”, a mai spus Bânciu.



La 20 de ani de la acele evenimente, Ioan Bânciu are o mare nemulţumire. Din 1997, familiie celor incineraţi organizează un pelerinaj la Bucureşti. „Am cerut să se ridice un o mănăstire sau o bisericuţă lângă canalul unde a fost aruncat cenuşa morţilor. Nici măcar un monument nu au pus în amintirea celor incineraţi. Nici acum nu ştim adevărul despre Revoluţie”, a spus Ioan Bânciu.


CITEŞTE O ALTĂ POVESTE DIN CAMPANIA "20 DE ANI DE LIBERTATE":
DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa