A murit revoluționarul care a strigat „Libertate!“ cu un copil de doi ani în brațe. Soția sa a fost arsă la crematoriul din București VIDEO
0Ioan Bînciu, vicepreședinte al asociației Memorialul Revoluției, a cărui soție a fost ucisă în primele zile ale Revoluției și apoi incinerată la București, a murit cu durerea de a nu afla cine sunt vinovații. Anunțul decesului a fost postat pe grupul de Facebook „Revoluție din 1989“.
Într-un interviu acordat documentarului Luciei Hossu Longin despre Revoluția din Timișoara, difuzat în 1999, el a povestit cum a trăit primele clipe de libertate, dar și de durere.
La 17 decembrie 1989, Ioan Bînciu a ajuns la Operă unde era foarte multă lume. „S-au auzit lozinci. Eu, cu soția și copilul în brațe, m-am dus să văd ce se întâmplă. N-am rezistat și m-am alăturat și eu celor ce se îndreptau spre Complexul studențesc. „Prima lozincă pe care am strigat-o a fost: «Libertate!». Înainte de a ajunge în fața coloanei, copilul a strigat și el: «Libertate!». Avea 2 ani și jumătate. Atunci, doi bătrânei au venit la mine și m-au rugat să-l dau jos de pe umeri că «vrem să-l pupăm»“, a povestit revoluționarul.
„Soția m-a ajuns din urmă, i-am dat copilul și am ajuns în față. Eu știam de la Europa Liberă că în jurul nostru s-a întâmplat ceva. Am rugat-o pe soție să se ducă acasă să-i dea de mâncare la copil, iar eu m-am îndreptat spre Consiliul Județean, unse se îndreptau coloanele. Acolo, s-au spart geamurile de la parter. Tinerii între 12 – 25 de ani au fost cei mai curajoși. Au deschis ușa principală și s-a intrat masiv în clădire. Atunci a ieșit o tânără cu un steag găurit și a strigat: «Victorie, victorie!»“.
Victoria lor n-a fost de lungă durată. Forțele de ordine din oraș sa-u regrupat și de pe toate străzile laterale au înaintat înconjurând manifestanții. Clădirea a fost recucerită.
Ioan Bînciu a mers acasă și a găsit-o pe soția sa curățind cartofi pentru a face mâncare. „Nu am mai mâncat, nu aveam poftă de mâncare. Am lăsat ci trei copii acasă și am plecat cu soția“.
Soția a vrut inițial să îl oprească, dar nu a avut șanse. „Pe drumul spre complexul studențesc am fost urmăriți de un elicopter. Unii s-au îndreptat spre politie să elibereze arestații, așa de mare încredere aveam în noi. Pe drum, s-au stins luminile din zonă“, retrăiește el acele zile.
La o intersecție, au fost așteptați de forțe militare și de un tanc. „Fără somație au tras în plin. Toți cei care erau în față au căzut și atunci mi-am dat seama că se trage în noi“.
Victimă a fost și soția lui, împușcată din spate dinspre Canalul Bega. „Am crezut că o pot salva. Am scos maioul de pe mine și i-am căutat rana: am găsit-o în spate. Am văzut că nu mai vorbește și am vrut să o duc la spital. În țipetele care erau nu avea cine să mă ajute. După ce au încetat să tragă, tinerii mai curajoși au venit să-i ajute pe răniți. Unul dintre tineri s-a alăturat și am dus-o în spate. Acolo, la intersecție, manifestanții opreau mașinile care circulau în zonă și îi obligau să ducă răniții și morții la spital. Așa a fost oprită o mașină s-au urcat în spate trei răniți. Eu eram în față cu soția care era încă caldă și credeam eu că mai trăiește“, povestește el clipele de groază.
La spitalul din Timișoara soseau răniți din tot orașul. „Am rugat și eu un medic și asistente să mă ajute. Au încercat să o ajute, dar mi-au spus că nu se mai poate face nimic, că a decedat. Am rămas deasupra ei și am rugat alt medic să o ajute. Unul m-a întrebat dacă am copii. Mi-am adus aminte că am copii. Mi-au zis să o las acolo și că cel mai bun lucru este să mă duc să văd ce fac copiii. Atunci m-am uitat ultima dată spre ea“, încheie el drama din acel decembrie însângerat.
Nicio familie care avea morți în spital nu a fost lăsată să intre. „Asta a fost în data de 18, în data de 19, în data de 20, în data de 21 chiar“. A reușit să intre pe 21 seara, dar morții lor nu mai erau. Fuseseră incinerați la crematoriu. Întrebarea „Unde ne sunt morții“ i-a scos pe timișoreni în stradă după data de 17 decembrie.
În fiecare an, Ioan Bînciu organiza pelerinajul la Popești-Leordeni, unde a fost aruncată cenușa mucenicilor arși ai Timișoarei, dar și a soției sale, Leontina.
Revoluționarul a murit cu durerea de a nu afla adevărul despre Revoluție: „Am suferit și am cerut tot timpul adevărul: și vechilor guvernanți și actualilor“.