Ce erau „Haraciul“ şi „Iuda“, birurile uriaşe plătite forţat Imperiului Otoman de către locuitorii Ţării Româneşti
0Introducerea Regulamentelor Organice ale Munteniei şi Moldovei a însemnat o modificare fundamantală a sistemului financiar. Dările plătite Imperiului Otoman erau împovărătoare.
Au fost introduse reguli în privinţa strângerii fondurilor şi a veniturilor, dar şi un plan pentru cheltuielile anuale.
„Veriga principală a sistemelor financiare ale statului o constituie bugetul de stat, care se prezintă sub forma unei balanţe anuale a veniturilor şi a cheltuielilor statului. Bugetul cuprinde totalitatea veniturilor ca sursă principală, produsul impozitelor pentru alimentarea nevoilor statului, iar la cheltuieli sumele necesare pentru întreţinerea aparatului de stat, cheltuială principală. Până la Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei (1831-1832), despre bazele financiare, din puncte de vedere bugetar nu putem vorbi decât de un sistem fiscal bizantino-feudal în decursul secolelor precedente. Însă, după Regulamentele Organice, aceste acte constituţionale au însemnat trecerea la sistemul de bugete anuale regulate, bazate pe venituri strânse şi administrate după anumite reguli, bugete supuse controlului politic şi juridic al organelor constituţionale ale statului. Odată cu aplicarea Regulamentelor Organice în partea financiară a finanţelor Principatului Valahia s-au făcut schimbări mari, mai ales în adunarea dărilor şi capitaţiei, care au fost atât de grele pentru clasa de jos a locuitorilor“, arată Gheorghe Gârdu, în lucrarea „Sistemul finanţelor publice în Ţara Românescă“.
Cele mai însemnat cheltuieli
Potrivit istoricului gorjean, cele mai însemnat cheltuieli din bugetul Ţării Româneşti constau achitarea lefurilor celor aflaţi în slujba statului, precum şi a dărilor către Imperiul Otoman: „Veniturile provin în cea mai mare parte din impozitele din capitaţia de la birnici şi de la plata lefii slujbaşilor. A doua categorie de venituri o constituie cele provenite din vânzările otcupului sării şi vinurilor, precum şi de la dijmărit, oierit şi vinăriciu, precum şi de la altele. În ceea ce priveşte cheltuielile, ponderea însemnată o deţin lefurile slujbaşilor din ţară, plăţile făcute curţii otomane (haraciul, darurile slujbaşilor Porţii de sărbătoarea Bairamului, întreţinerea capuchehaiei de la Constantinopol) şi cheluielile pentru întreţinera Curţii Domneşti“.
Haraciul, tributul care trebuia plătit Imperiului Otoman
Haraciul reprezintă taxa pe care Ţara Românească trebuia s-o plătească Imperiului Otoman. Acest tribut a variat de-a lungul timpului.
„Haraciul este denumirea dată tributului pe care ţările române îl plăteau anual Imperiului Otoman în secolele XV-XIX. Desigur, el se plătea central, însă sumele necesare se adunau de la fiecare judeţ, pe plăşi şi sate. Haraciul a fost colorat în sens politic şi aplicat ţărilor creştine independente ca un semn remuneratoriu al recunoaşterii primatului politic şi militar al Imperiului Otoman, un adevărat tribut. Ţara Românescu a plătit pentru prima dată haraciul în anul 1415, care în decursul secolelor a variat de la 3.000 la 155000 de galbeni în 1593, iar în 1703 Constantin Brâncoveanu a mai adăugat 240 de pungi ajungând la 260.000 de taleri“,
arată Gheorghe Gârdu.
Introducerea „Iudei“
„Iuda“ a însemnat o nouă taxă pe care toate familiile erau obligate s-o achite. Dacă familiile erau mai sărace, atunci două sau trei erau nevoite să achite această taxă.
„După încheierea păcii între Împărăţie şi Poarta Otomană, administraţia otomană a îmblânzit în mare măsură regimul exploatării. La 2 februarie 1811, Divanul a făcut o informare către K. Miloşeriu, despre organizarea fiscală pe Iude. Din raport se desprinde că Iudele s-au orânduit la 1775 sub domnia lui Alexandru Ipsilante după ce s-a încheiat pacea cu turicii cu scopul de a se face o bună orânduială la întocmirea dăjdiilor, încât să nu se facă năpăstuire locuitorilor şi nici pradă visteriei. S-a precizat că Iuda reprezintă un tată împreună cu familia lui când avea o stare bună, adică: boi, vaci, oi, vie şi alt cuprins, iar când nu era î această situaţie, ci mai săracă, mai multe familii, două sau trei, alcătuiau una singură“.
Dările au crescut întimp, iar locuitorii din Ţara Românească preferau să se mute dintr-un sat în altulo ca să scape de plata obligaţiilor. „Dările se achitau în patru rate, una se încasa în decembrie şi se numea «seama mic㻓, mai mneţionează istoricul Gheorghe Gârdu.
Emigranţii au avut un statut special
Emigranţii veniţi în Ţara Românească din alte locuri, în special din Transilvania, au avut un statut special, în baza căruia au fost scutiţi de plata unor impozite, însă şi situaţia lor a fost mai incertă.
„La 20 iunie 1811, Divanul a prezentat generalului maior Stadler privilegiul de care s-au bucurat locuitorii veniţi din Transilvania. Se arăta că înainte de 1765, ţara Valahiei nici a zecea parte nu era locuită. Când s-a orânduit domn Alexandru Ipsilanti a luat măsuri ca să înmulţească populaţia ţării dând voie ca să vină din străinătate şi din eparhiile vecine oricâte familii vor vrea, fiind scutite de orice dare şi cere timp de 6 luni, după care au fost trecuţi la bir de 4 la 8 taleri pe an. Asupra lor a orânduit în 1876 ispravnic în Valahia Mare şi unul în Valahia Mică, ce se numeau ispravnici de ungureni“. După 1789, după ce o parte din Ţara Românească a ajuns sub domnia austriacă, isprăvnicatele s-au desfiinţat, iar dările pentru familiile venite din Transilvania au crescut de la 12 la 24 de taleri de familie pe an. „În 1812, sub domnia lui Ioan Caragea, isprăvnicatele au fost reînfiinţate într-o formulă lărgită, fiind instituite isprăvnicatele străinilor ce cuprindeau pe toţi străinii. În 1821 ele s-au desfiinţat“, notează istoricul gorjean.
Dările pe care Ţara Românească a fost nevoită să şe achite Imperiului Otoman au contrivuit la agravarea situaţiei sociale.Numeroşi diplomaţi sau călători străini trecuţi prin ţările române în perioada 1774-1828 consideră că cel puţin jumătate din veniturile celor două ţări luau drumul Istambulului sau al Serhaturilor. Această nemiloasă exploatare a ţărilor române a pricinuit agravarea sarcinilor fiscale suportate de masa ţăranilor dependenţi sau birnici“, a adăugat Gheorghe Gârdu.