Pelerinaj spiritual pe plaiurile Cobiei

Patru biserici din lemn şi o mănăstire care aduce cu un giuvaier al trecutului şi tradiţiei creştine reprezintă comoara ascunsă a localităţii. Nu te poţi numi dâmboviţean autentic dacă nu ai trecut măcar o dată pe la lăcaşurile de cult datând din secolele XVI - XVII, toate incluse în patrimoniul naţional şi UNESCO.

La Cobia se poate ajunge uşor şi ieftin, existând mijloace de transport în comun care te poartă spre aceste plaiuri. Cu autoturismul personal, traseul de aproximativ 25 de kilometri este o adevărată încântare, fiindcă traversează în mare parte codrii Cobiei, unde te poţi opri să admiri arborii seculari sau să cauţi locurile ce amintesc de vestitul haiduc: Puţul Cobiului, Drumul Cobiului etc.

Comuna ascunde monumente din vechime, de o frumuseţe aparte, care merită vizitate. Nu te poţi numi dâmboviţean autentic dacă nu ai trecut măcar o dată pe la bisericuţele din lemn, construite în secolele XVI - XVII, toate incluse în patrimoniul naţional şi UNESCO, şi pe la Mănăstirea Cobia, ctitorită la 1572 de Badea Balosin Stolnicul, lăcaş ortodox unic în ţară prin decoraţia exterioară din cărămidă smălţuită - verde, ocru, sienna - care îi dă aspectul de imensă bijuterie.

„Am colindat ţara în lung şi în lat în diferite pelerinaje religioase. Târziu, am descoperit şi bisericile de la Cobia. Am rămas uimită câtă frumuseţe am găsit aici, la o aruncătură de băţ de Târgovişte”, spune Maria Panait, 67 de ani, din comuna Comişani.

Comoara din plantaţia de nuci

Mănăstirea Cobia a funcţionat până la secularizarea averilor bisericeşti, moment în care, fiind părăsită de călugării greci, a devenit biserică de mir. În perioada 1572 - 1752, lăcaşul a fost reparat şi transformat în mai multe rânduri. Apoi, a fost lăsat pradă vremurilor. Abia în 1989, preotul paroh Ioan Popescu a demarat, în condiţii de clandestinitate, reparaţiile imperios necesare, acoperişul fiind prăbuşit şi biserica în stare de degradare.

Lucrarea s-a încheiat în 1995, iar acum Mănăstirea Cobia este o bijuterie a ortodoxismului dâmboviţean pe care fiecare dintre noi ar trebui să o admirăm cum se înalţă semeţ în plantaţia de nuci de la marginea satului Mănăstirea. Acelaşi preot Ioan Popescu este cel care a iniţiat anul acesta şi pe meleagurile dâmboviţene concursul de bătut toaca, atât de apreciat în alte judeţe. La prima ediţie, ţinută luna trecută, a participat vestitul naist român Gheorghe Zamfir, care a susţinut la final un recital de zile mari.

Meleaguri dragi vestitului haiduc Miu Cobiu
Circuitul religios prin comuna Cobia ar putea continua cu vizite la cele patru biserici din lemn, recent restaurate. Ridicate din bârne de stejar pe lespezi din piatră şi acoperite cu şiţă, bisericile din Frasin Vale, Frasin Deal, Mislea şi Copăceni constituie un grup arhitectural original, elocvent pentru ilustrarea capacităţii creatoare a meşterilor populari din această zonă.

Discuţiile cu localnicii îţi pot îmbogăţi şi cunoştinţele de istorie a românilor. Oamenii povestesc şi acum despre faptele celor 39 de voinici din ceata haiducului Miu Cobiu, care colindau cale de 50 de poşte dincolo de Sabar, spre Neajlov sau spre căile Potlogiului, dar şi despre înfruntarea de la 1764, chiar pe meleagurile Cobiei, dintre haiduc şi domnul Ştefan Racoviţă, care vroia să-l piardă.