Analiză Oamenii de ştiinţă au măsurat în premieră frecvenţa cardiacă a unei balene albastre care înoată

Până în prezent, oamenii de ştiinţă nu au putut aduna date suficiente despre frecvenţa cardiacă a celei mai mari creaturi de pe Terra, balena albastră, însă ultimul experiment a fost un succes.

Pentru a aduna date despre frecvenţa cardiacă a unei balene albastre, specialiştii au analizat un exemplar în largul coastei din Golful Monterey, California. Inima unei balene albastre cântăreşte nu mai puţin de 400 de kilograme. 

Experimentul a fost realizat de echipa Universităţii din Stanford. Cercetătorii au apelat la un soi de ventuze, pe care le-au aplicat de înotătoarea stânga a uriaşului mamifer marin, cu ajutorul cărora au amplasat de animal senzori electronici.

Senzorii amplasaţi pe balenă au înregistrat 8,5 ore de date în timp ce ieşeau la suprafaţă. 

De asemenea, în cele mai adânci puncte în care s-a scufundat balena, grupul a observat că inima îi bate de 4 până la 8 ori pe minut, ajungând până la 2 bătăi pe minut - cu aproximativ 33 până la 50% mai mici decât se credea iniţial.

„Ceea ce am descoperit este că balenele, în general, îşi menţin ritmul cardiac scăzut în timpul scufundărilor pentru a conserva oxigenul în timpul unei respiraţii”, spun autorii studiului.

Pe măsură ce se hrăneşte, apa este împinsă afară, lăsând prada prinsă în interior. Echipa suspectează că ritmul cardiac scăzut în timpul unei scufundări se datorează în parte arcului aortic întins al mamiferului, pe care îl contractă pentru a menţine fluxul de sânge între bătăile inimii.

După o scufundare în adâncuri, frecvenţa cardiacă a balenei a crescut între 25 şi 37 de ori pe minut în timp ce balena a urcat la suprafaţă pentru a respira.

„Balenele par să plătească costul hrănirii în timp ce se află la suprafaţa mării, atingând ritmul cardiac maxim în timpul unei serii de respiraţii”, a spus unul dintre specialişti.

Cu toate acestea, este nevoie de mai multe cercetări pentru a explora de ce în prezent nu vedem niciun animal mai mare decât o balenă albastră.

„Animalele care ajung la extremele fiziologice ne pot ajuta să înţelegem limitele biologice în funcţie de dimensiuni”, a declarat Jeremy Goldbogen, profesor asistent de biologie la Universitatea din Stanford, autorul principal al lucrării.