Marian Pârvu, copilul lovit „accidental“ de gloanţe la Revoluţie, model pentru persoanele cu dizabilităţi

Marian Pârvu avea doar 13 ani la Revoluţia din 1989. Din păcate, una dintre acele zile de decembrie avea să-i marcheze pentru totdeauna viaţa. Se afla pe dealul din spatele casei cu oile familiei la păscut, în imediata apropiere a unei unităţi militare. Soldaţii au tras înspre el, confundându-l cu teroriştii.

De atunci însă, viaţa lui s-a schimbat radical şi a devenit un exemplu pentru persoanele care suferă de acelaşi handicap.

Totul s-a întâmplat pe 25 decembrie

Nu departe de casa sa se află Unitate Militară de la Teiş, însă nimeni nu l-a atenţionat de pericolul la care se expunea. A fost lovit de gloanţele trase de militarii pe care, cu o zi în urmă, i-a omenit cu nişte vin cumpărat din sat.

Un glonţ l-a lovit în obraz şi un altul în spate, exact în coloana vertebrală, lăsându-l imobilizat de la mijloc în jos pe viaţă.  

„Aveam 13 ani la Revoluţie. Eram în comuna Răzvad, de lângă Târgovişte. Când a plecat Ceauşescu de la CC, tocmai tăiau ai mei porcul. În fiecare zi eu ieşem cu oile la păscut pe un deal din spatele casei. Cred că pe 22 decembrie, am fost oprit de nişte cadre militare de la Teiş. M-au percheziţionat prima data şi m-au întrebat dacă am văzut persoane suspecte. Era efervescenţa prea mare atunci. M-au lăsat să plec acasă dar mi-au legat o banderolă alba la braţ. Mi-am luat încă vreo patru prieteni să căutăm pe dealuri teroriştii, în naivitatea noastă. Deja ne făcusem planuri cum îi încercuim, cum îi predăm armatei. Bineînţeles că nu am găsit nimic şi nimeni”, ne-a spus Marin Pârvu.

25, ziua fatidică

„Pe 25 m-am dus tot aşa, cu oile pe deal. Plecam pe la ora 10.00. La ora 12.15 mă uitam spre casă, galeş. Aş fi vrut să merg acasă, dar încă nu erau săturate oile şi am hotărât să mai stau puţin. Alergam de nebun pe lângă ele şi probabil că mişcarea asta le-a atras atenţia şi aceleaşi cadre militare care cu o zi înainte mă puseseră să le aduc un vin bun, că ştiam locuri de vin bun prin Răzvad, m-au împuşcat. Probabil că a doua zi erau încă sub influenţa aburilor de alcool. Eram culcat pe iarbă, că era frumos ca acum, dacă îmi amintesc prea bine. Dintr-o dată, am auzit pocnituri. Prima dată, am crezut că sunt petarde, artificii. M-am ridicat în patru labe şi atunci m-a lovit în obraz un glonţ. Am pus mâna şi mă ardea. Mi-am dat seama că e de rău şi am luat-o la fugă spre casă. Când alergam către casă m-a mai lovit un glonţ în coloană şi ălă m-a imobilizat practic”, îşi aduce aminte Marian.

Patron după perioada studenţiei

În ciuda handicapului care îl împiedica să se mişte, Marian şi-a văzut în continuare de viaţă şi a devenit chiar patronal unei papetării.

„Părinţii mei au fost înnebuniţi după cele întâmplate. Au vrut să mă facă să mă simt bine să nu îmi lipească niciun drept de care puteam beneficia. Datorită lor am fost plecat în Franţa, în Italia, la recuperare. Am avut şi o afacere, care din nefericire nu a mers prea bine. Aveam o pepetărie în Bucureşti împreună cu un coleg de facultate. Ştiţi cum e lucrul amestecat. Am renunţat eu la afacere, dar el a continuat. Am stat cam doi ani acasă şi nu mai rezistam, fiind învăţat să umblu pentru afacere. Am maşina mea special adaptată pentru mine. Are o manetă care să suplinească lipsa motrivităţii membrelor superioare”, ne-a explicat tânărul lovit de gloanţe în timpul Revoluţiei. 

Are de gând să îşi întemeieze o familie

Cu mâna pe inimă spune că românii au câştigat la Revoluţie libertate, iar lozinca sa în viaţă este: “Persoanele cu dizabilităţi nu au numai drepturi, ci şi obligaţii. “Prima obligaţie este să iasă din casă, să se facă văzuţi, să lupte. Eu cred că m-am achitat de obligaţie şi încă mai trebuie, mai e loc. Sunt pregătit pentru orice”.

Component al lotului naţional de baschet în scaun rulant

În ciuda handicapului, Marian, imobilizat în cărucior îşi foloseşte mâinile şi încearcă să profite de acest lucru. Joacă baschet, se implică în acţiuni comunitare, ajută semenii. În prezent este angajat la Direcţia de Asistenţă Socială din Târgovişte. 

„Practic şi baschetul în scaun rulant. Sunt în echipa naţională. Am jucat pentru prima dată baschet în scaun rulant în Italia. Mai jucam ocazional în liceu şi apoi i-am cunoscut pe cei de la Fundaţia Motivation. Sunt foarte organizaţi din acest punct de vedere. Eu joc în echipa din Prahova, dar sunt component al lotului naţional. Mergem în cantonamente, în pregătire. Antrenorul nu este o persoană cu dizabilităţi. Este un fost jucător la Asesoft Ploieşti”, adaugă Marian Pârvu.