Cum se celebra Săptămâna Mare sub domnia lui Constantin Brâncoveanu: „Este datină veche cu larmă asurzitoare“

Secretarul italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro, ne-a lăsat moştenire una dintre cele mai amănunţite descrieri despre trecutul Ţării Româneşti şi, implicit, despre obieciurile valahilor de acum 300 de ani. În lucrare este descrisă şi perioada Paştelui.

Secretarul Del Chiaro a scris opul “Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religioni degli Abitanti” (Venetia, 1718).

Slujba din Joia Mare

“Acei ce reprezintă persoanele Apostolilor trebuie să fie stareţii celor mai însemnate mănăstiri din ţară şi dacă e de faţă unul dintre cei doi Episcopi sufraganţi, al Ribnicului şi Buzăului, acesta reprezintă pe Sf. Petru şi în schimb, locul lui Iuda e ocupat de un preot care nu slujeşte. Corul cântă antifoanele şi versetele necesare, după care primul capelan al bisericii Curţii ceteşte din Evanghelie. Apoi Patriarhul sau Mitropolitul care slujeşte, începe să depuie sfintele odăjdii, până la stihar, astfel cum, după Evanghelie, ar fi făcut Cristos cu acea ocaziune şi încins cu un ştergar, varsă apă într-un lighian de argint şi, începând cu Iuda, urmează spălarea picioarelor Apostolilor până ajunge la Sf. Petru care zice: Doamne, tu îmi speli mie picioarele? la care Mitropolitul sau Patriarhul, care reprezintă pe Crist, răspunde cum e scris în Evanghelie pentru acea solemnitate. După spălare, prelatul îşi pune sfintele odăjdii şi reocupându-şi locul, ţine o mică predică pentru discipoli. Apoi clerul prezent îşi unge fruntea cu apă din lighean făcând semnul crucii; acelaş lucru face şi Domnitorul şi boierii, şi se întră apoi în biserică pentru serviciul solemn”, notează italianul, care a observat că valahii nu trag clopotele de la liturghia de Joia Mare până la acea de Sâmbăta Mare. 

În dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în paraclisul Curţii ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea funerară cu icoana Mântuitorului mort şi se trag toate clopotele în oraş. 

“Ceea ce impresionează în schimb, e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Peştelui, umplând clopotniţile şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească”, scrie italianul despre pregătirile din ajunul Paştelui.

Secretarul mai observă că “pe altar era aşezată o icoană a Învierii şi o evanghelie cu încheetoare. Logofătul împărţi asistenţei lumânări de ceară, oferite de Domnitor. Prelatul care slujea, apropiindu-se de altar, îşi face cruce şi spune cu voce tare: Pre Tatăl, pre Fiul şi Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită... după care cântă Cristos a înviat, urmat de replica corului, iar Prelatul cu cădelniţa în mână, tămăiază pe Domnitor şi apoi întreaga asistenţă”. 

Salvă de tunuri la ceremonia religiosă

După această ceremonie, Mitropolitul ridică evanghelia cu ambele mâni şi o duce către Principe, care o întâmpină şi o sărută, primind binecuvântare. 

“...se slobod 12 tunuri, iar muzicile încep a cânta. Fiecare îşi reocupă apoi locul. Cămăraşul, închinându-se adânc şi sărutând mâna Domnitorului, îi oferă o cruce mică bătută în diamante şi cu o năframă atârnată la capătul de jos. Arhiepiscopii şi episcopii, cu câte o cruce în mână, se îndreaptă spre altar să sărute Evanghelia şi se întorc apoi cu Mitropolitul spre Domnitor, care, în picioare întinde crucea de o sărută fiecare. Domnitorul sărută şi el crucea şi apoi mâna Mitropolitului, care-i întoarce sărutul pe frunte. Aceiaş frumoasă ceremonie se face şi cu fiii Domnitorului. Stareţii vin şi ei în ordinea amintită, pentru acelaş schimb de sărutări, cu diferenţa că Domnitorul nu le sărută mâna, ci numai crucea şi aşezându-se, îşi pune cuca de samur cu surguciu în dreapta, format dintr-un panaş de pene de bâtlan şi ornat cu o rozetă de diamante, şi pe care persoane de încredere l-au evaluat la 40,000 galbeni”, mai scrie secretarul lui Brâncoveanu.

Postul Paştelui este postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. Postul Paştelui este numit şi Postul Mare. Motivul principal al postirii în Postul Paştelui era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să între în biserică. Totuşi, Postul Paştelui a devenit absolut firesc o perioară de pregătire spirituală pentru toţi creştinii să sărbătorească Învierea Domnului Iisus Hristos. 

Ţinând seama că Postul Mare aduce aminte de postul celor 40 de zile ţinute de Mântuitor înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) a fost numit şi Păresimi. În primele secole se obişnuia să se postească doar în Vinerea Patimilor, sau doar două zile înainte de Paşti sau o săptămâna.