Cum erau văzuţi „ciudaţii“ valahi de străini, acum 300 de ani: „Mărinimoşi, dar şi răsbunători şi nu uită insulta niciodată“

Târgovişte, oraş “nu prea mare”, ai cărui locuitori vorbesc o limbă puţin deosebită de cea italiană, a fost atent analizat de florentinul Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu. El a remarcat şi o serie de trăsături, obiceiuri şi ocupaţii ale valahilor care încă rezistă în unele sate din Muntenia.

“Castelul din acel «oras», în care locuieşte domnul ţării, e împrejmuit cu pari de stejar foarte groşi. Locuitorii trăiesc dupa legea ortodoxă şi se îmbracă cu haine lungi, purtând pe cap caciuli asemenea celor croate. Limba lor e putin deosebită de limba noastră italiană. Ei îsi zic în limba lor români, spunând ca au venit din vremuri stravechi, de la Roma, pentru a se aşeza în aceasta ţară”, spune Del Chiaro în cartea  Revoluţiile Valahiei".

Ocupaţia obişnuită a femeilor în Valahia era ţesutul. “Razboaiele de ţesut se ţin în subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrată, care e îngustă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, cari se poartă lungi până la pamânt şi sunt brodate cu flori de mătasă şi ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea sabiei şi arcaşi dibaci; dacă ar fi instruiţi în stiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveste de meserii mecanice ei reusesc admirabil. Deprind uşor tot ce vad şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imite, fie de industrie turcă sau veneţiană”, scria fostul secretar al lui Brâncoveanu.

Ţesutul, ocupaţia principală a femeilor din Valahia

“Sunt plini de curtoazie... dar nu uită insulta”

“Valahii sunt  mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi rasbunători şi nu uită insulta niciodată... Sunt plini de curtoazie între ei; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile şi fac gestul, simulând sărutarea reciproca a mânii. Când unul e de o situaţie sociala inferioară, sărută mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sărutată. Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, sărută şi ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Coanele din clasa boierească trăiesc foarte rezervate, neavând relaţiuni sociale”, mai spune italianul.

Del Chiaro nu trece cu vederea cea mai importantă sărbătoare a valahilor, Paştele. Domnitorul ţării ştia întotdeauna să îşi ţină aproape boierii oferindu-le mese îmbelşugate de Paşte.

“După slujba religioasă, la ora mesei, trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea mare mâncărurile. Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mănile...după care, prânzul este anunţat... De se întâmpla un Patriarh la masă, acesta ocupa capul mesei, la dreapta Principelui. Urmează apoi marii dregatori, după rang, unul în faţa altuia, în ordinea următoare: Banul, care e prima demnitate după Domnitor şi guvernează aproape jumătate din ţară, facând şi judecatile, Vornicul, adică primul judecător, Logofatul, primul ministru, Spătarul, comandant al cavaleriei. Îndata ce domnitorul îsi ocupa locul la masa, orchestra compusa din trâmbiţe şi tobe, cânta în curte până ce principele ridică primul toast, ascultat în picioare de toţi", adaugă Del Chiaro.

Acest străin ne înţelege şi ne iubeşte

Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florenţa, a fost secretar la curtea lui Constanin Brâncoveanu. El a scris o lucrare intitulată Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, în care se opreşte nu doar asupra istoriei Ţării Româneşti, dar şi asupra obiceiurile valahilor.

Iorga spunea despre cartea aceasta: ”Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istorică e cea mai însemnată. Pe acest străin care ne înţelege şi ne iubeşte – ce rar ne-am împărtăşit noi de iubirea acelora pe cari i-a îmbrăţişat larga, naiva noastră ospitalitate! îl interesează toată viaţa dela noi. Toată – de la ceremoniile Curţii, de la petrecerile ei simple până la căsuţa ţeranului, pe care o laudă pentru curăţenie, până la elementele de credinţă şi superstiţie ale sufletului acestuia", scrie Historia.ro