Un cunoscut director de şcoală a murit răpus de COVID-19. De pe patul de spital rugase colegii să se testeze
0Directorul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava, Renato Tonciu, s-a stins din viaţă în noaptea de 9 spre 10 octombrie, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Suceava. Profesorul de Educaţie Fizică şi Sport s-a infectat cu SARS-COV-2 şi a depistat virusul înainte să aibă simptome, făcând testul în cadrul unui program de testare a Primăriei Suceava.
Imediat după debutul anului şcolar, toţi salariaţii Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din municipiul Suceava au făcut testul COVID-19. 7 dintre ei au fost depistaţi pozitiv, între care directorul Renato Tronciu şi soţia acestuia.
Unii dintre pacienţi au fost internaţi în Spitalul Judeţean Suceava, alţii s-au tratat acasă. Între cei internaţi a fost şi directorul Tronciu. De pe patul de spital, înainte să i se înrăutăţească starea de sănătate, el le-a cerut colegilor săi din învăţământul sucevean să-şi facă testul COVID. „Testaţi-vă”, le-a spus atunci prin intermediul presei locale.
Asta în condiţiile în care Primăria Suceava le-a pus la dispoziţie salariaţilor unităţilor şcolare bani ca să se testeze. Unii s-au conformat, însă alţii au refuzat spunând că nu au simptome specifice.
„Când am ajuns la spital, am făcut patru radiografii, că ceva nu era în regulă şi am fost trimis către computerul tomograf. După ce am terminat, la o anumită perioadă, după ce a fost interpretat rezultatul, medicul mi-a spus că am ajuns la timp pentru a putea fi salvat”, a mai declarat directorul într-un interviu acordat presei locale.
Renato Tronciu a fost răpus de COVID-19 în noaptea de 9 spre 10 octombrie. El era internat în Terapie Intensivă de aproximativ 10 zile, unde fusese intubat. Directorul avea şi alte probleme medicale şi din acest motiv infectarea cu noul coronavirus i-a fost fatală. Familia sa este acum în stare de şoc.
După ce a aflat că directorul Tronciu a pierdut lupta cu viaţa, colega sa, profesoara Gabriela Cazac a scris pe Facebook un mesaj emoţionant pe care îl redăm în totalitate:
Renato a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori ai şcolii. În toamna lui 1982, când am început liceul, el era deja vedetă. Înalt, frumos, sportiv, extrem de sensibil şi de inteligent. Extrem de agreabil şi de sufletist. Genial în unele situaţii. Epitetul „genial” nu avea pe atunci conotaţia fandosită pe care o are astăzi, când orice poate fi numit astfel, de la o pagină din Platon sau Eminescu, până la o felie de tort.
Deşi accesibil, jovial, pus mereu pe şotii, Renato nu cădea în superficialitate. Glumele sale, oricât de pline de haz sau de sarcasm, nu picau în trivial sau în umor ieftin. Râdeam mult. O dată, străbătut de cine ştie ce fior metafizic a spus: ”Nu ştiu câţi purici vom fi făcut noi doi în şcoala asta, dar ştiu că ne-am distrat.” Cât mi-aş dori să putem râde din nou!...sau: :„…ştii, am sentimentul că după asta… nu ne vom mai revedea toţi!”
Era un spectacolul viu de erudiţie şi inteligenţă, cânta la pian la fel de uşor cum rezolva probleme la matematică. Avea formaţie de învăţător şi se mândrea cu asta. A rămas un învăţător toată viaţa şi datorită disponibilităţii sale. O disponibilitate explicabilă şi prin faptul că provenea dintr-o familie de intelectuali, a crescut în casă cu lectură şi muzică clasică, a evoluat de copil în şcoala pe care a condus-o apoi atâţia ani. Atât de mult iubea această şcoală, încât uneori era prilej de ironii din partea mea şi a Ancăi. Îl asiguram că va avea parte de un soclu lângă bustul lui Eminescu din hol…
A rămas tot timpul copilul mamei sale, adică, într-un fel, un veşnic adolescent care, însă, şi-a luat maturitatea în serios. Mama era ”şefa” şi nouă ne plăcea cât de frumos avea grijă de toţi ai lui. Anca nu era Ancuţa, ci diminutivul suprem, Ancuţica! Iubita lui soţie, atât de fragilă şi atât de puternică!
Edi, Eduţu? Inima, sufletul lui! Copilul iubit şi venerat, de care era atât de mândru…
Ce-am învăţat de la Renato?
În primul rând, el îmi oferea garanţia profesionalismului. Dintotdeauna am căutat şi am preţuit oameni care ştiu ce vor şi care-şi fac meseria din vocaţie, în mod firesc, nu pentru recunoaştere publică sau pentru recompense. E singura formă de gratuitate pe care o recunosc (pe plan uman, fireşte). Îmi repugnă impostorii, farseurii, dar mai cu seamă îmi repugnă oamenii fără principii, cameleonii arivişti. El nu a abdicat niciodată de la crezul său şi de la principiile sale.
Ce mă intrigă astăzi e faptul că nu s-a erijat niciodată în model sau punct de referinţă (cred că l-ar amuza foarte mult numai gândul la aşa ceva). Dar pentru elevii săi, asta devenise în timp. Îl vizitau la şcoală, ieşeam din birou să-i las împreună, fiindcă era momentul lor frumos de aduceri aminte. Acum se instalează absurdul în vieţile noastre, nu mai avem niciun reper.
Dar încă o dată: ce-am învăţat de la el? Am învăţat să mă entuziasmez în faţa unui discurs fără egal în mediul intelectual profesoral. Discursurile lui puneau în scenă o adevărată coregrafie a gândirii. Vă amintiţi că la început nu aţi crezut că profesorul de sport poate să gândească şi să scrie atât de frumos şi mă suspectaţi că-i scriu intervenţiile? Ei bine, nu! Acest om minunat şi sensibil ştia să se exprime admirabil, fiindcă era sincer şi simţea frumos pentru fiecare dintre noi. Mă întreba uneori:” Am fost prea dur? Sper să nu fi jignit pe nimeni…!” Atât era de atent la oamenii din jur!
”Cum să ajutăm?” , era întrebarea lui permanentă şi Renato ne ajuta pe toţi. Numai noi nu l-am putut ajuta cu nimic>>.