Au ales să trăiască în pustiu. Hagieni, satul fantomă din Bărăgan, unde viaţa o ia de la început

Satul Hagieni din judeţul Ialomiţa este una dintre localităţile afectate de inundaţiile istorice care au lovit România între anii 1970 şi 1977. La aproape 40 de ani de la catastrofa naturală, urmaşii celor cărora apa le-a luat  agoniseala s-au întors la vatră şi încearcă să ia viaţa de la capăt.

Linişte pe uliţă

Satul Hagieni e aşezat pe malul drept al Ialomiţei, aproape de gura de vărsare a râului în Braţul Borcea al Dunării. Un drum pietruit care taie câmpurile cu porumb şi floarea soarelui duce către intrarea în localitate. În centrul satului se ajunge pe un pod de pontoane pe care au fost prinse cu sârmă groasă scânduri de lemn. Este singura cale de acces care face legătura între mica aşezare şi restul civilizaţiei.

Într-o dimineaţă toridă de august, Hagieniul îşi duce liniştit pustiul cu care s-a obişnuit de 40 de ani, de când apa i-a alungat pe localnici. De la piciorul podului, cât se vede în zare, nici ţipenie de om. Ialomiţa curge liniştită, iar curenţii apei taie valul de căldură care s-a aşternut asupra satului, aducând un strop de răcoare.

Drumul pietruit continuă de la pod şi până în centrul localităţii. Pe-o parte se zăresc şi ruinele părăsite ale caselor măturate odinioară de ape.

De cealaltă parte se ridică semeaţă biserica mânăstirii Sfântul Nicolae, unul dintre cele mai importante monumente de cult din judeţul Ialomiţa. În curtea mănăstirii este la fel de linişte ca şi pe uliţa cea mare. Un călugăr cu barba ninsă de trecerea vremii se apropie de clopotniţă şi trage clopotul cu putere. Sunetul metalic răsună în tot satul.

La câţiva metri distanţă, o turmă de oi paşte printre ruinele caselor distruse de apa Ialomiţei. Îmbrăcată ca de oraş, o fetiţă se recomandă ca fiind păstorul mioarelor. „Sunt oile fratelui meu şi pentru că nu am altă ocupaţie am zis să stau cu ele”, zâmbeşte ea în timp ce scoate talanga de tablă de la gâtul unei oi, după care o mângâie prieteneşte pe cap şi-i curăţă lâna de scaieţi.

„Viitura a luat casele toate”
 

După alte câteva case dărăpănate se iveşte gospodăria Coraliei Zaharia (86 de ani). Bătrâna este printre primii localnici care au lăsat viaţa de la oraş şi s-au întors acasă, în Hagieni. Locuia în Bucureşti, însă de zece ani a ales să se întoarcă la origini.

 Acum trăieşte singură într-o curte mare alături de Linda, căţelul ei favorit, şi două pisici mici. Iese la poartă şi povesteşte motivele care au determinat-o să revină acasă.

„La Bucureşti aveam viaţa frumoasă, dar am zis că tot mai bine este să revin aici, unde m-am născut eu. Am rămas văduvă, mi-a murit copilul şi am zis să mă întorc acasă. Cu puţinii bani pe care i-am avut am reparat casa şi m-am mutat. Am o soră care are grijă de mine şi-mi mai deschide uşa din când în când” spune bătrâna.

Priveşte în zare şi încearcă să-şi amintească de momentul în care apa a făcut prăpăd în sat. „A venit aşa o viitură puternică într-o noapte şi a luat casele toate. Mai mult spre marginea cealaltă a satului, apoi a ajuns până la noi.

Oamenii au plecat de frică. A fost ceva nemaipomenit pentru noi, dar am scăpat cu viaţă. Ne-am speriat, dar am învăţat cum s-o luăm de la capăt” rememorează bătrâna Coralia Zaharia.

„Aici, la Hagieni, mi-am găsit liniştea”

Înainte de catastrofa naturală, Hagieniul era locuit de peste 600 de suflete. Satul avea şcoală primară, cămin cultural şi CAP.  Toate au fost distruse de ape, iar apoi abandonate de oameni. Acum cel mult 60 de suflete îşi duc viaţa în satul pustiit din Bărăgan, toţi foşti fii ai satului.

Aproape de malul apei, pe o stradă prăfuită care coteşte la dreapta, deasupra unor porţi mari de fier este arborat un drapel tricolor. Aşa îşi întâmpină musafirii Gheorghe Albu (63 de ani), care, la rândul lui, a ales să revină în Hagieniul natal. De cum răsare firul ierbii şi până după prima zăpadă, omul, care are de peste 30 de ani buletin de Bucureşti, stă în casa părintească de la Hagieni.

A redescoperit viaţa la ţară în urmă cu patru ani, iar de atunci revine cu plăcere în localitatea în care s-a născut. Se gospodăreşte singur, iar când pleacă la Bucureşti ia conserve pregătite cu legumele cultivate în pământul de la Hagieni. Curtea e mare şi împărţită între rigolele cu roşii, cele cu vinete, ceapă sau verdeţuri.

Are curent electric, televizor şi frigider. De hoţi nu-i este frică pentru că are alături un ajutor de nădejde, în persoana lui Tarzan, un câine mare care hămăie ameninţător din spatele unor uluci.

„Am umblat peste tot prin ţară, dar aici, la Hagieni, mi-am găsit liniştea. E locul unde am crescut şi unde m-am născut. Tocmai de aceea, dacă am putut să-mi recapăt proprietatea, am revenit aici”, se confesează omul. Cât despre drapelul pe care l-a arborat în poartă, Albu spune că este mândria întregii comunităţi.

„L-am pus ca să vadă oricine trece pe aici că satul are oameni. Un amic mi-a zis că de ce n-am pus unul cu Uniunea Europeană. Lasă, domnule, să fie steagul României, că d-aia suntem români!” conchide bărbatul.
Omul dispare câteva minute în casă şi se întoarce cu un album de fotografii de epocă.

Din vraful de poze le alege pe cele făcute în vatra Hagieniului înainte ca satul să fie pustiit. „Uitaţi, aici sunt eu în tinereţe, cu soţia mea şi cu rudele. Eram foarte frumoşi şi, dacă nu ma înşel, cred că eram la o nuntă făcută aici în sat la căminul cultural”, rememorează bărbatul.

„Linişte şi aer curat”

Departe, sus, pe mal, se vede o stână, iar câteva oi sunt mânate de un cioban. În aceeaşi direcţie o căruţă goneşte şi lasă un nor de praf în urma ei. Căruţaşul se numeşte Marian Nedelcu şi are 24 de ani. Împreună cu familia sa are o micro-fermă zootehnică de 200 de oi.

Au decis să lase viaţa la oraş şi să vină înapoi la Hagieni, pentru a dedica totul creşterii animalor. „Era frumos şi la oraş, dar aici, la Hagieni, este şi mai bine. Avem linişte, aer curat, plus că putem avea grijă de animale în voie. Eu mă bucur că am revenit pe locurile unde au trăit bunicii şi străbunicii mei”, spune tânărul, după care îşi vede liniştit de drum.