Haosul din cazărmi în zilele Revoluţiei din ’89: „Dacă aveai boală pe cineva…“
0Militarii în termen în anul 1989 au trăit cele mai înfricoşătoare zile la sfârşitul lunii decembrie. Singurul gând, povestesc foştii recruţi, la zeci de ani distanţă de acele evenimente, era „să nu fiu eu cel care păţeşte ceva rău“.
Dezinformarea, zvonurile despre acţiuni teroriste, faptul că nimeni nu şi-a mai asumat comanda, superiorii fiind preocupaţi să vadă „cum se scaldă lucrurile“, pentru a nu greşi cumva tabăra, toate i-au făcut pe tinerii recruţi să trăiască teama în unitate mai rău decât afară.
Pericolul, povestesc foştii recruţi, a fost aproape la fel de mare în unităţile din oraşele cu martiri ca şi în cele în care „Revoluţia“ s-a petrecut după fuga preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi fără să se tragă un glonţ.
„Noaptea, ţin minte, ne spuneau - dacă mişcă, tragi!
Florentin Cismărescu, un bărbat din Olt, era soldat în termen la acel moment, la unitatea 01210 din Bucureşti. Îşi aminteşte că iniţial obţinuse o permisie şi se pregătea, pe 16 decembrie, să plece spre casă. Li s-a transmis, scurt, că permisiile se anulează. Au început să audă primele zvonuri. Superiorii vorbeau atunci despre „huliganii“ care au ieşit pe străzi, pentru ca la doar câteva zile aceiaşi ofiţeri să-i numească pe protestatari „oameni patrioţi“. În acele zile, principala grijă era, recunoaşte bărbatul, „să nu fii tu ăla căruia i se întâmplă ceva rău“. Aşa au petrecut şi Crăciunul, şi Revelionul. „Pe 22, când a fugit Ceauşescu, trebuie să recunoaştem, toţi am tras la manifestaţie, nu mai poate să spună unu’ că n-a tras. Era Securitatea, cum sunt jandarmii azi, erau ăştia de la paraşutişti în faţa noastră… S-a tras…“, şi-a amintit bărbatul.
Lucrurile s-au succedat extrem de rapid, în seara aceleiaşi zile fiind trimişi la Aeroportul Otopeni, locul în care şi-au găsit sfârşitul zeci de militari. Acolo şi-au pierdut comandantul de pluton, care „a fost făcut sită“. Au urmat alte zile în care au primit misiuni de patrulare şi nopţi albe în cazarmă. „Noaptea, ţin minte, aveam PSL-ul (n. red. – puşcă semi-automată cu lunetă), ne spuneau - dacă mişcă, tragi!“, a povestit Cismărescu.
Au fost acele zile în care toţi aveau arme, iar superiorilor le era cu adevărat teamă. „Dacă aveai boală atunci pe cineva, pe caporal, că te-a «frecat», sau mai ştiu eu pe cine, atunci era momentul, aşa s-au gândit mulţi. În alte unităţi, octombriştii (n. red. – militarii în termen încorporaţi în octombrie) au fost instruiţi cu o seară înainte: încarci şi tragi! Ăia s-au împuşcat între ei, unii. N-au fost la noi, am fost numai din ciclul vechi, dar s-a întâmplat în alte unităţi. De frică au tras, de curiozitate…“, a povestit Cismărescu.
„Primii noştri terorişti ăştia erau!“
Un episod aparte trăit în acele zile, care-l urmăreşte şi astăzi, este cel în care un bărbat şi o femeie şi-au găsit, cel mai probabil, sfârşitul în urma bătăilor primite. Cei doi au fost ridicaţi dintr-o benzinărie şi conduşi în unitate, soldaţilor spunându-li-se că sunt terorişti. „Ne-a băgat filtre, la o staţie peco. Aveam o staţie, ţin minte, Motorola, şi ni se spune: «Un Oltcit alb, o blondă conduce şi un bărbat brunet trage cu pistolul din mişcare». Într-adevăr, la 20 de minute, aproximativ, opreşte un Oltcit alb, coboară un brunet şi-o blondă, aceeaşi descriere. «Stai! Stai! Stai! Stai, stai că trag!» Am tras în sus. «Îmmmm, îmmmm, îmmmm…!», nu-nţelegeam nimic. Minte de proşti, mă căiesc cât oi trăi! I-am dus la unitate la noi. Un prost de căpitan i-a bătut, i-a călcat, i-a făcut… Între timp, la poartă, civili: «Domne, sunt surdo-muţi, sunt vecini cu noi. Şi ea e şi gravidă!». A doua zi întrebam şi noi: ce s-a-ntâmplat? Nu e treaba voastră! Vă daţi seama că ăia au murit, sută la sută! Primii noştri terorişti, chipurile, terorişti, ăştia erau!“, a mai povestit fostul recrut.