Video Activitatea ce vindecă frica de a vorbi în public, te face să citești și te învață munca în echipă? „Îi ajută în tot ceea ce fac în viața de zi cu zi”

O activitate pe care o desfășoară la școală, dar în afara orelor de curs, le dă elevilor posibilitatea să se cunoască, să lege prietenii, să funcționeze ca o echipă, să-și depășească anumite frici și să cucerească, în cele din urmă, publicul de la vârste mici.

Peste 160 de copii de școală primară și gimnaziu și-au folosit telefoanele, sâmbătă, 16 mai 2026, doar pentru a face fotografii și scurte filmări. În rest au fost fie cu ochii ațintiți la scenă, fie în culise, repetând pe ultima sută de metri, fie pe hol, verificând încă o dată recuzita, fie acolo unde le place cel mai și mai mult: pe scenă.

Palatul Copiilor Slatina a organizat a 11-a ediție a festivalului de teatru „Se caută un actor”, o competiție care adună cu fiecare an și mai mulții participanți. În acest an au fost peste 160 de elevi, cu 60 de momente de teatru împărțite pe două secțiuni - scenetă și monolog.

„Am mai avut și în anii trecuți mulți, dar parcă anul acesta sunt și mai mulți. Avem copii din județul Olt, de la 15 unități școlare, avem de la Vâlcea, din Dolj, Argeș, Gorj și București. (...) Sunt și trupe care participă an de an, ceea ce ne bucură și ne dă încredere că facem bine ceea ce facem”, a precizat Mădălina Balica, organizator al festivalului și coordonatoarea cercului de teatru din cadrul Palatului Copiilor Slatina.

Toate activitățile extrașcolare sunt în beneficiul copiilor, iar la Palatul Copiilor copiii au de ales dintr-o gamă foarte variată de cursuri, așa că pot uita de telefon. Cât despre teatru, este poate cea mai potrivită activitate pentru a-i învăța să comunice fără rezerve.

„Este despre arta de a vorbi în fața celorlalți fără emoție. Îi ajută în tot ceea ce fac în viața de zi cu zi”, a adăugat Balica.

Iar copiii vin să susțină, prin dezinvoltura cu care vorbesc despre cum își aleg piesele, cum învață rolurile, cum trec improvizând peste micile blocaje de pe scenă, că ceea ce spun profesorii lor nu sunt vorbe goale.

O școală mică, emoții și visuri mari

Concursul s-a desfășurat pe secțiuni (scenetă și monolog) și pe categorii de vârstă (ciclul primar și gimnaziu). Pe scena mare au urcat grupurile care repetă de săptămâni întregi scenetele alese și adaptate de profesorii lor, iar într-o sală mai mică, interpreții de la secțiunea „Monolog”. Emoții în ambele săli, zeci de părinți trăind cu intensitate și sorbindu-le copiilor fiecare replică.

Alții, veniți de la zeci de kilometri distanță, dar cu experiență de ani de zile în spate, s-au descurcat ireproșabil chiar și fără profesorul coordonator.

Este cazul trupei „ARTFEL” a Școlii Gimnaziale „Voievod Brâncoveanu” din Brâncoveni, Olt. Fac teatru, au dezvăluit, din clasa a V-a, cu doamna dirigintă (unora le este și dirigintă, altora doar profesoară de Limba română) Liliana Emilia Stanciu. Standardul trupei este înalt, cu doi ani în urmă câștigând trofeul.

Sunt siguri pe ei, iar decorul și costumația alese fac să pară totul din gospodăria țărănească.

Joacă, improvizează acolo unde mai uită textul, se ajută unul pe celălalt, iar totul se încheie cu bine și cu aplauze sincere. Ies din scenă cu zâmbetul pe buze.

„Ne place foarte mult să improvizăm, să ne lăsăm amprenta asupra piesei. Căutăm scenete, discutăm. Facem teatru din clasa a V-a, noi, dar doamna noastră dirigintă a avut mai multe generații”, spun copiii în timp ce-și cară recuzita la microbuzul școlar cu care au făcut deplasarea.

Spun că nu e greu ce fac, „trebuie doar să simți”. Lidera informală a grupului mărturisește că planul ei este să fie admisă la Matematică-Informatică, la un liceu teoretic din Slatina, iar după liceu să dea admitere la actorie. „Și în paralel vreau să fiu și femeie de afaceri”, adaugă adolescenta. E bine că liceul pe care îl vizează ea are și tupă de teatru, și încă una puternică, însă nu ar fi fost nicio problemă să nu aibă, pentru că „făceam eu trupă de teatru”, mai spune adolescenta.

Tot din mediul rural au venit și membrii trupei „Actor pentru o zi”. Școala Gimnazială Tătulești a fost, mulți ani la rând, cea mai mică din județul Olt. Astăzi acolo învață, în tot gimnaziul, doar 15 elevi.

Profesoara care face cu ei teatru, Daniela Păun, este și directoarea școlii. „Avem o trupă mică, se numește <Actor pentru o zi>, dar le place foarte mult să se implice. Și am avut de interpretat câteva scenete, cu două personaje, ca să poată participa mai mulți, explică profesoara.

Au avut reprezentanți și la monolog, eleva care a interpretat cu talent textul selectat de prof. Păun fiind dovada vie că teatrul este cel mai bun leac pentru frici peste care nu poți trece ușor.

„Teatrul îi ajută în primul rând să se exprime. Prin teatru copiii învață să se cunoască pe sine, învață să reacționeze în diferite situații, poate chiar cum să reacționeze altfel decât o fac în mod normal. (...) Învățând să te exprimi sau învățând să-ți exprimi emoțiile te cunoști și pe tine”, spune profesoara.

Fac repetiții în timpul liber pe care-l au. Totul este voluntariat, la fel cum sunt și orele remediale care se desfășoară în școală și alte activități pe care mâna de copii și profesorii lor, navetiști, le desfășoară cu bucurie.

„Eu sunt mulțumită de ei, fiecare știu că dă cât poate”, mai spune profesoara.

Sunt copii și adolescenți din școli și de la sat și de la oraș. Unii repetă la școală, alții urmează cursuri de actorie cu profesor, așa cum e cazul trupei „Vatra Dacică” de la Școala Populară de Arte „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu – secția Polovragi. Ei sunt implicați în tot felul de activități, profesorii au grijă să facă orarul astfel încât să le permită să exerseze și la instrumente, să urmeze și modeling, sculptură și ce altceva îi mai interesează.

Cât despre teatru, se bucură de fiecare dată când urcă pe scenă, sunt împreună, iar asta e deja un mare câștig. Vin după o reprezentația de sfârșit de an, au avut examen cu o zi în urmă, deci încă o ocazie să apară în fața spectatorilor.

Regulile de aur ale scenei

Membrii juriului așteaptă cu nerăbdare în fiecare an prestația copiilor. „Ce ne bucură e că vin mereu cu alte piese, cu fragmente poate din piese clasice, dar cu alte piese. Și vin trupe noi. Ne întâlnim uneori și cu trupe care au mai fost și în anii ceilalți, dar cu alt repertoriu și din ce în ce mai bun. Uneori mai șchioapătă pe ici - pe colo, dar înțelegem, sunt copii, sunt la început”, spune Corina Dașoveanu, președintele juriului.

Pentru că un sfat în plus nu strică, profesoara – care coordonează o trupă de teatru în Slatina, însă elevii săi nu au putut concura ținând cont de faptul că le-ar fi jurizat prestația – dezvăluie care sunt regulile de aur ale scenei: „Rolul se spune cu intonație, tare, rar, să se înțeleagă. Și, bineînțeles, cu foarte multă implicare”.

Vorbim despre rolul teatrului și despre cum această activitate îi smulge din fața telefoanelor. „Este o activitate interactivă, este o activitate care îi smulge, să zicem, din zona tehnologiei. Nu că aceasta ar fi neapărat un lucru complet negativ, pentru că, iată, tehnologia, Google, multe rețele, ne ajută să obținem informații, dar în același timp nu putem deveni sclavii rețelelor de socializare, astfel că aceste activități - teatrul, muzica, sportul, poezia, literatura, cercurile, cenaclurile - ajută copiii să iasă din această zonă pe care unii părinți o consideră de inconfort, spiritual vorbind. Și, de ce nu, poate îi canalizează pe copii către o anumită meserie - mai târziu, carieră, pasiune”, a mai spus Dașoveanu.

„Să te urci pe scenă este un act de curaj în sine”

Monica Sterpan, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național „Ion Minulescu” Slatina, pentru prima dată în juriul acestei competiții, dar de multe ori cu emoții mari în fața scenei, coordonându-și elevii, spune că din noul rol lucrurile se văd puțin diferit.

„Calitatea spectacolului desfășurat aici este indiscutabilă. Copiii vin în timpul liber, investesc mult timp. Majoritatea fac parte din cluburi de teatru. Participanții știu sigur de ce vin aici. Nu este doar o oportunitate pentru activități de timp liber. Este o oportunitate să-și descopere ei valorile, împreună cu adulții care sunt îndrăgostiți de artă, ceea ce mi se pare extraordinar, fiindcă să te urci pe scenă este un act de curaj în sine, dar este și o dorință de a te apropia mai întâi de un text scris.

Pentru copiii mici, cei de șase ani, să zicem șapte ani, fiindcă există și secțiune de ciclu primar, e o adevărată aventură. E foarte greu să-i spui unui copil mic că trebuie să fie natural, fiindcă el este în natural. Și atunci ce să mai facem noi ca instructori? Fără să fii actor, dar să fii îndrăgostit de teatru, este o reală minunăție să urci copiii pe scenă. Fără să fii actor, adică vorbesc doar din punctul meu de vedere. Atunci când iubești teatrul, iubești literatura și iubești și copiii, se întâmplă o frumusețe. Îi înveți pur și simplu să descopere în jurul lor frumusețea lumii, care nu poate să fie doar în natură, este și în artă”, a arătat prof. Sterpan.

Contrar a ceea ce suntem tentați să credem, copiii sunt, cu fiecare an, mai cuceriți de teatru, vin tot mai amulți, a dezvăluit profesoara. Mai întâi încearcă, iar dacă le place, revin.

„Nu mi s-a întâmplat niciodată să aduc un copil la o singură ediție a unui festival. Eu merg la festivaluri de ani de zile. Și de la un an la altul, indiferent de rezultat, ei vor să revină pe scenă. Ceea ce înseamnă că pentru ei este un mare câștig. Fiindcă eu le-am spus mereu că nu e important premiul pe care îl iei. Ești câștigător în momentul în care ai terminat rolul. Ai părăsit scena, ai făcut reverența și în sufletul tău s-a întâmplat ceva care deja te-a modificat. Fiindcă nu e importantă destinația, e importantă călătoria.

Și să faci teatru și să descoperi frumusețea unui text artistic este o călătorie în sine. Nu în afară, este o călătorie înăuntru. Adică la fiecare lectură mai găsim ceva într-un text”, a mai spus profesoara.

Și pentru coordonatorii acestor copii lucrurile sunt fascinante. Descoperă că altcineva a venit cu o idee nouă chiar când părea că piesa e deja știută, învățată, asimilată.

Un alt câștig este că acești copii ajung mai târziu să fie „niște consumatori rafinați, cultivați, conștienți de artă sau, de ce nu, cum s-a întâmplat, să ajungă actori”.

Remus Iordache, profesor la liceu, dar și actor și regizor, vorbește despre „o bucurie desăvârșită” pe care ți-o dă scena și care nu se compară cu nimic altceva.

Tot teatrul îi învață lucrul în echipă. Prof. Sterpan precizează că dintr-o clasă de 36 elevi, din care la început își declară interesul pentru scenă doar patru, ajung la final ca majoritatea să se implice, sub o formă sau alta. Fie vor juca, fie se ocupă de decor, fie de muzică, iar dacă din cei 36 sunt implicați efectiv 20, ceilalți 16 vor fi criticii. „Adică toată lumea știe piesa. Toată lumea înțelege ce e acolo. Se face discuția pentru toată clasa. Și, pe urmă, criticii spun. Fac observații. În legătură cu postura. În legătură cu castingul, de exemplu. Ei găsesc că altul din clasa ar fi mai potrivit pentru un rol. (...) Lucrează în echipă și învață despre muzică, despre teatru, despre cinematografie, despre teatru în general, despre actor, despre regizor. Nu e doar așa că interpretează ceva despre care nu știu nimic. Adică asta sigur îi modifică. Unii sunt implicați în recuzită. Asta înseamnă că fac comenzi, scenografie, tot ce înseamnă. De la băiatul care aduce pizza sau apa până la protagonist, toată lumea are aceeași importanță și lucrurile în echipă îi ajută foarte mult”, a conchis prof. Monica Sterpan.