Povestea emoţionantă a tatălui care creşte doi copii excepţionali într-un grajd: „Ei sunt totul, altceva nu am în afară de copii, absolut nimic“
0Un bărbat de 37 de ani îşi creşte singur, de opt ani, cei doi copii, după ce soţia l-a părăsit. Pensionat medical după un accident vascular, tatăl şi-a luat şi un serviciu cu jumătate de normă, iar Nicoleta şi Andrei au rezultate foarte bune la şcoală, chiar dacă toţi trei duc o extraordinară luptă pentru supravieţuire.
”Tati al meu e bun, foarte bun, să ştii. Cel mai mult noi îl iubim pe tati”. Fata are ochi albaştri ca un cer de dimineaţă senină, şi-un zâmbet care opreşte povestea în loc. O cheamă Nicoleta, are 13 ani, e în clasa a VI-a. Zâmbeşte, apoi îl ia protectoare de umăr pe Andrei, fratele ei, clasa a treia. O bucată de drum mergem pe jos, nu poţi ajunge până la ei cu maşina. ”O luăm noi înainte, că mai sunt câini, să te apărăm” îmi spune mândru Andrei, şi-apoi mă îmbrăţişează, o căldură simplă în care îţi uiţi pur şi simplu cuvintele.
Undeva pe-un câmp, aproape de centura ocolitoare a Sibiului, într-o cămăruţă amenajată într-un fost grajd, curg trei vieţi, o mie de emoţii şi-o poveste. Pe Dan l-a părăsit nevasta acum 8 ani, şi-a găsit un alt bărbat şi a plecat pur şi simplu, lăsându-l cu minunile de copii. Acum, o mai văd de câteva ori pe an, când mai merg copiii pe la ea, şi cam atât. Iar copiilor nu le place nici să vorbească despre asta. „N-o prea iubim pentru că nu ne caută”, rezumă Nicoleta, scurt.
Primii 5 ani de tată singur i-a petrecut cu copiii într-o căbănuţă, tot pe-un câmp. Un văr avea un teren acolo, le-a făcut o căbănuţă din bârne, aveau un acoperiş deasupra capului, a fost bine. Acum trei ani însă vărul a vândut terenul, cu tot cu cabană, şi de-atunci s-au mutat în cămăruţa din grajd.
Şi, dacă n-ar fi fost Mariana, învăţătoarea lui Andrei, un om cu-n munte de suflet, nici măcar n-am fi aflat de ei. Dan nu se plânge niciodată, nu cere şi nu aşteaptă. Chiar dacă a dus în anii ăştia greutăţi cât nu au alţii într-o viaţă. Acum 5 ani a făcut un accident vascular, n-a mai putut munci, şi până anul trecut au trăit toţi trei din ajutorul social, de 270 de lei pe lună. De două ori pe zi, mergeau şi mâncau la cantina săracilor. Şi-n condiţiile astea copiii lui sunt premianţi, Andrei are doar calificative de foarte bine, Nicoleta are medie peste 8. Minunile lui, viaţa lui, lumina, căldura, dragostea. Toate, adunate într-o îmbrăţişare, voci tremurânde şi lacrimi în ochi. ”Îl iubesc mult pe tati, mult, mult”, spune Andrei. Este îndrăgostit de matematică, asta şi visează să se facă, spune mândru, ”matematician”, Nicoletei îi plac muzica, desenul, ar vrea ca într-o zi să ajungă să creeze bijuterii.
Anul trecut, Dan a reuşit să-şi facă o pensie de invaliditate, de 400 de lei pe lună. Şi pentru că s-a pensionat cu drept de muncă 4 ore, s-a dus şi s-a angajat muncitor necalificat la o croitorie, mai ia şi de acolo în jur de 500 de lei. Se descurcă greu, dar dacă o întrebi pe Nicoleta cum e îţi spune senin că e bine. ”Suntem toţi, asta contează. Şi dacă suntem împreună, atunci e bine”.
Cămăruţa din grajd nu e mare. Două paturi, pe-o latură şi pe cealaltă, două dulapuri, o masă şi o sobă. Tati găteşte şi spală haine, îl mai ajută, din când în când, bunica. ”Nu-s specialist, fac câte-o ciorbă, o tocăniţă”, spune zâmbind. ”Cele mai bune”, completează Nicoleta. Până anul ăsta stăteau cu lumânare, acum au tras un fir de curent, 12 volţi, cât să fie un pic de lumină doar pe mijlocul cămăruţei. ”Temele încercăm să le facem ziua. Dacă ne apucă seara, tragem masa în mijloc, sub bec, şi facem teme acolo”, rezumă fata.
Îşi îmbrăţişează tatăl din nou şi zâmbeşte. Au hăinuţe curate, sunt foarte cuminţi la şcoală, tati e nelipsit de la şedinţele cu părinţii. Greutăţile cumplite prin care trec nu le-au ştirbit cu nimic decenţa, inimile pline de lumină şi demnitatea. ”Ce vă doriţi voi, ceva ce n-aţi avut niciodată?”. ”Nimic special, să fim bine”, spune scurt fata, chiar dacă n-au mai nimic în cămăruţa din grajd, doar pe ei, câteva bucăţi de mobilă şi-o dragoste cum nu găseşti într-o sută de vile cu pretenţii.
N-au baie, au o chiuvetă simplă la care este trasă apă, nu au televizor, frigider sau aragaz. Nici n-ar avea cum, firul de curent nu ”duce” nimic băgat în priză. Să tragi curent normal de la stâlpul din apropiere costă foarte mult. Nicoleta ne povesteşte că, până nu de mult, aveau un prieten în apropiere la care mergeau şi se uitau la televizor, la desene animate. Între timp, prietenul s-a mutat.
Le-ar prinde bine de toate, şi haine, şi alimente, şi rechizite. Şi categoric şi bani, poate aşa ar putea încerca să se mute într-o chirie nu cu pretenţii dar cu condiţii cât de cât normale. Dan are vise simple, are speranţe şi are credinţă. ”Ei sunt totul pentru mine, altceva nu am în afară de copii, absolut nimic. Vreau să fie sănătoşi, să crească mari şi să înveţe cât mai bine la şcoală, să aibă o meserie. Şi dacă îi văd pe ei bine, după aia nu mai contează nimic, să ştiţi”, încheie bărbatul.
Cu siguranţă, puţin cu puţin, suflet lângă suflet, putem schimba vieţi. Dan şi minunile lui de copii au nevoie de foarte multe, şi orice ajutor este binevenit. Cei care doresc să-i ajute îl pot contacta pe tată la numărul de telefon 0755/585542.
Spaţiul in care stau momentan nu figurează pe vreo adresă, dar dacă doriţi să trimiteţi pachete o puteţi face pe adresa şcolii unde învaţă copii, Şcoala nr. 20, strada Macaralei nr. 1, Sibiu, cu rugămintea să menţionaţi pe colet numele tatălui copiilor, Dodoc Dan.
Donaţii în bani se pot face RO19RZBR0000060018424619 deschis pe numele tatălui, Dodoc Dan, la Raiffeisen Bank Sibiu.
Vă mai recomandăm:
Într-un sat uitat de lume din judeţul Sibiu, şase copii frumoşi duc zi de zi o luptă chinuitoare pentru supravieţuire. Asta nu-i împiedică să-şi vadă de şcoală şi să viseze la un viitor mai bun.
Lenuţa Podariu, o femeie în vârstă de 47 de ani dintr-un cătun uitat de lume din Sibiu, creşte singură nouă copii. Nu se plânge, însă, şi spune că nu şi-ar da copiii pentru nimic în lume.
Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.