Codruţ Bucateş, funcţionarul care a atacat AJOFM Caraş-Severin la CEDO, a fost găsit incompatibil de ANI

Agenţia Naţională de Integritate a constatat existenţa stării de incompatibilitate în cazul lui Bucateş Codruţ-Dan, consilier superior în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş - Severin. Starea de incompatibilitate a intervenit ca urmare a exercitării simultane a mai multor funcţii şi calităţi, contrar prevederilor legale

Codruţ Bucateş a fost găsit incompatibil de Agenţia Naţională de Integritate săptămâna aceasta însă surse din AJOFM susţin că decizia ANI ar putea avea legătură cu un proces deschis la CEDO de 64 de funcţionari, printre care era şi Bucateş, prin care cereau acordarea unor sporuri la salarii. Bucateş „se află în stare de incompatibilitate începând cu data de 12 noiembrie 2009, întrucât exercită, simultan, funcţia publică de execuţie de consilier superior în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş - Severin şi asociat unic al S.C. GENERAL AGRO S.R.L., Reşiţa“ precizează Agenţia Naţională de Integritate printr-un comunicat de presă.

În 2008 mai mulţi funcţionari de la AJOFM Caraş-Severin atacau în instanţă tăierea a două sporuri salariale, în urma unei ordonanţe de guvern care interzicea acordarea acestor sporuri. Rând pe rând instanţele din România au respins acordarea acestor sporuri aşa că un număr de 64 de funcţionari, printre care se număra şi Bucateş, au cerut la CEDO acordarea acestor sporuri, considerând că o ordonanţă de urgenţă nu poate tăia un drept salarial.

Periplul eurpean al celor 64 de funcţionari

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia) a deliberat într-o cauză în care 64 de funcţionari de la AJOFM CS au dat în judecată Statul Român. La originea cauzei se află 64 de cereri (a se vedea lista din anexă) îndreptate împotriva României, prin care 64 de resortisanţi ai acestui stat („reclamanţi”) au sesizat Curtea la 10 iunie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Numele reclamanţilor şi numerele cererilor sunt prezentate în tabelul anexat. Reclamanţii au invocat încălcarea drepturilor lor prevăzute la art. 6 şi 14 din convenţie ca urmare a divergenţelor persistente din jurisprudenţa referitoare la problema acordării unor sporuri speciale funcţionarilor publici. 

La 5 mai 2008, reclamanţii au adresat angajatorului lor, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Caraş-Severin, o agenţie de stat, cereri pentru recunoaşterea unor drepturi salariale. Mai exact, în temeiul art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, aceştia au solicitat includerea a două suplimente în salariul lor de bază, şi anume suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Reclamanţii au calculat fiecare dintre aceste suplimente la 25 % din salariul de bază.

Suplimentele sus-menţionate urmau să fie plătite retroactiv, cu începere din aprilie 2004, dar şi pe viitor până la încetarea contractelor de muncă ale reclamanţilor.

Totodată, reclamanţii au solicitat ca aceste drepturi salariale să fie incluse în carnetele lor de muncă.

La 19 mai 2008, angajatorul le-a respins cererea ca nefondată. La 30 mai 2008, reclamanţii au contestat această decizie în faţa Tribunalului Caraş-Severin. Aceştia au susţinut că, deşi, în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aplicarea prevederilor privind acordarea drepturilor în litigiu fusese suspendată până la 31 decembrie 2006, suspendarea nu însemna că acestea nu mai trebuiau plătite de la 1 ianuarie 2007, când suspendarea a încetat, întrucât suspendarea unui drept nu echivalează cu stingerea dreptului respectiv. În orice caz, aceştia considerau că suspendarea încălca art. 41 şi 53 din Constituţie şi că sporurile pretinse trebuiau, prin urmare, să fie plătite retroactiv, cu începere din 2004. La 10 septembrie 2008, tribunalul a respins cererea reclamanţilor. Instanţa a stabilit că, în conformitate cu prevederile Codului Muncii în vigoare în acest caz, angajatorul era obligat să plătească angajaţilor toate drepturile salariale derivate din lege şi din contractul de muncă. Prin urmare, reclamanţii - funcţionari civili - erau îndreptăţiţi să primească, pe lângă drepturile salariale, cele două suplimente în litigiu – suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare – conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d).

Cele două suplimente au fost prevăzute prima dată la art. 29 din Legea nr. 161/2003 din 16 aprilie 2003, fără a se preciza însă suma exactă. De fapt, niciunul din actele normative ulterioare cu privire la drepturile salariale ale funcţionarilor publici nu făcea referire la o metodă sau un criteriu pentru calcularea cuantumului fiecărui supliment. Prin urmare, deşi Legea nr. 188/1999 prevedea în mod expres că salariul unui funcţionar public includea un supliment al postului şi un supliment corespunzător treptei de salarizare, calcularea acestor drepturi era lăsată în seama conducerii, care avea dreptul să stabilească norme pentru aplicarea legii. În consecinţă, tribunalul a hotărât următoarele:

„În absenţa unui act normativ emis sau adoptat de executiv în care cuantumul celor două suplimente pretinse să fie definit, instanţa nu are competenţa să stabilească din oficiu cuantumurile, întrucât aceasta ar submina principiul separaţiei puterilor prin încălcarea competenţelor autorităţilor administrative. Prin urmare, tribunalul hotărăşte că, în circumstanţele sus-menţionate, pârâtul nu poate fi obligat să plătească suplimentele pretinse până nu se stabileşte cuantumul acestora.”

Reclamanţii au atacat cu apel hotărârea în faţa Curţii de Apel Timişoara, reiterând argumentele prezentate în primă instanţă. De asemenea, aceştia au declarat că, în temeiul art. 38 C. muncii, drepturile dobândite ale salariaţilor nu pot face obiectul unei limitări. Mai mult, aceştia au susţinut că există un principiu legal fundamental potrivit căruia legile sunt concepute pentru a produce efecte, fiind de neconceput ca un act normativ să aibă doar o valoare superficială şi să nu fie aplicabil. Aceştia au afirmat că dreptul lor la suplimentele solicitate este protejat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, în măsura în care acesta este un drept prevăzut de lege.

Reclamanţii au susţinut că interpretarea prevederilor legale aplicabile dată de instanţă în respingerea pretenţiilor lor a făcut ca actele respective să devină lipsite de efect şi, în consecinţă, lipsite de fond.

Mai mult, această interpretare constituie o discriminare şi o încălcare a art. 14 din convenţie, în măsura în care exista o jurisprudenţă internă consecventă prin care se acorda altor reclamanţi (tot funcţionari publici) dreptul la suplimentele în litigiu. Discriminarea era şi mai gravă dat fiind că o altă persoană, S.S.M., angajat la aceeaşi instituţie ca şi ei, a obţinut suplimentele în urma unei hotărâri pronunţate în primă instanţă tot de Tribunalul Caraş-Severin la 21 martie 2008. Hotărârea a fost confirmată de Curtea de Apel Timişoara la 2 octombrie 2008, când a rămas definitivă. La 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamanţilor. Instanţa a constatat că nu exista temei legal pentru a pretinde suplimentele în proporţie de 25 % din salariul de bază şi, în consecinţă, pentru a admite o asemenea pretenţie, întrucât cifra în cauză nu era prevăzută nicăieri în lege.

În acest context, pentru a putea calcula cuantumul exact al suplimentelor în litigiu, era nevoie de legislaţie suplimentară, fie sub forma unor prevederi legale adoptate de legiuitor pentru reglementarea aplicării art. 31, fie sub forma unor norme de aplicare emise de Guvern într-un act separat care să explice modul în care trebuie aplicată legea.

Curtea de apel a făcut totodată trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în acest sens:

„Instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.”

Prin urmare, instanţa a considerat că nu poate admite pretenţiile reclamanţilor în măsura în care respectivele pretenţii nu fuseseră stabilite de autorităţile competente.