Tortura prin înfometare şi Securitatea. Paznicii-călăi calculau exact ziua când un deţinut urma să moară de inaniţie
0“Duşmanii poporului”, cum erau numiţi de Securitatea comunistă deţinuţii politici, nu aveau dreptul la mai mult de 600 de calorii pe zi, în condiţiile în care specialiştii au stabilit că un om are nevoie de un număr dublu pentru a supravieţui.
Înfometarea a fost unul din instrumentele de tortură preferate ale paznicilor Penitenciarului Ocnele Mari, dar şi principala formă de exterminare a deţinuţilor.
Construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru deţinuţii de drept comun, închisoarea din Ocnele Mari s-a transformat după 1948 într-un gulag, un adevărat lagăr pentru sute de oameni, de la deţinuţi de drept comun până la intelectuali care nu au îmbrăţişat doctrina comunistă.
Meniul închisorii din Ocnele Mari în 1948
În anul 1948, ocnaşii primeau mâncare în funcţie de munca prestată la fabrica de mobilă Carpatina, din Brezoi. Conform regulamentului, deţinuţilor care nu prestau suficiente ore de muncă li se reducea porţia de mâncare.
“Normele de hrană in penitenciare erau stabilite după modelul sovietic, iar deţinuţii care munceau avea dreptul să primească mai multă mâncare. În realitate, nu se întâmpla aşa. Dacă un deţinut nu-şi realiza norma de lucru, de exemplu nu realiza 50 de scaune pe zi, nu primea mâncare sau I se reducea raţia zilnică", spune profesorul doctor Ion Popescu.
Din documentele care s-au păstrat până în prezent la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, filiala Vâlcea, rezultă că fiecare ingredient era cântărit cu mare atenţie, inclusiv sarea. Astfel, un ocnaş nu avea dreptul la mai mult de 800 de grame de cartofi pe săptămână, 100 de grame de arpacaş, 300 de grame de ceapă şi câteva zeci de grame de mălai, zahăr sau cafea.
Deşi conducerea penitenciarului se lăuda că le oferă deţinuţilor chiar şi carne, la masă se servea ciorbă de cartofi sau de fasole. Din meniul zilnic nu lipsea terciul de mălai, iar din cand în când, drept bonus, deţinuţii primeau şi puţin arpacas.
Deţinuţii politici, exterminaţi prin înfometare
Condiţiile de detenţie au atins limita de jos a umanului după 1950, când înfometarea a devenit, pe lângă corecţiile fizice aplicate frecvent de paznici, o formă de tortură a deţinuţilor politici. Se ajunsese atât de departe, încât paznicii estimau ziua când un condamnat înfometat urma să moară.
„Raţiile zilnice erau astfel calculate pentru ca, în timp prestabilit, conţinutul în substanţa vitală a organelor esenţiale să se diminueze ireversibil, aducând în mod fatal moartea. Diverşi experţi au calculat că numărul de calorii necesar corpului omenesc pentru supravieţuire ar fi în jur de 1.200. Or, valoarea calorică a meniului zilnic de la Ocnele Mari, în acea perioadă, nu depăşea nici 600 calorii! Locotenentul Traian Ionescu, originar de la Turda, dar politruc (instructor politic) la penitenciarul din Ocnele Mari, mărturisea în 1952, că el era „inginer de securitate” pentru că ştia fără greş ziua cînd avea să moară fiecare deţinut. Deţinuţii mai vîrstnici erau primii cuprinşi de caşexie şi sortiţi pieirii", scrie istoricul Sorin Oane, în Istoria Judeţului Vâlcea 1948-1965
Printre cei care au suferit în penitenciarul din Vâlcea s-au numărat filosofii Petre Ţuţea şi Petre Pandrea şi poetul Vasile Militaru.