FOTO Cum se pictau pe timpuri icoanele din biserici: cu rachiu, fiere de bou, dinţi de câine, cozi de veveriţe sau bale de melc

Vechile mănăstiri ortodoxe adăpostesc adevărate capodopere reprezentative artei creştine în general şi picturii bizantine în mod special. Puţini însă ştiu cum se executau aceste picturi, ce tehnici şi ustensile se foloseau, unele ciudate, altele de-a dreptul comice. Vorbim despre o artă care vreme îndelungată a fost secretă, dar care folosea elemente naturale, precum: alimentele, băutura, pieile de animale sau balele de melc.

Pictura bizantină este specifică unui imperiu care a cunoscut o perioadă de glorie timp de un mileniu, din secolul al V-lea până în al XV-lea. Deşi vreme îndelungată multe din practicile ei au fost ţinute secrete, încet – încet, minţile luminate şi-au dat seama că pentru a păstra şi conserva operele de artă este nevoie de o şcoală care să-i înveţe şi pe alţii din tainele acestui domeniu sacru. Aşa au apărut manualele de erminie a picturii bizantine. Poate cel mai cunoscut este cel al lui Dionisie din Furna.

În ţara noastră, frescele de la Mănăstirea Curtea de Argeş sunt specifice picturii bizantine de la mijlocul secolului al XIV-lea, iar cele din pronaosul Mănăstirii Cozia vădesc aceeaşi tendinţă către misticism, întâlnită la Şcoala din Valea Moravei. 

Mănăstirea Horezu - Vâlcea găzduieşte poate cea mai elegantă şi mai matură frescă de inspiraţie bizantină, după unii specialişti depăşind chiar predecesoarele sale medievale din Bucovina. Ea poartă hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena - familia imperială bizantină pe care ctitorul mănăstirii, domnitorul Constantin Brâncoveanu, a luat-o ca model. Mănăstirea Horezu face parte din Patrimoniul UNESCO, la fel ca şi Mănăstirea Voroneţ, un alt loc unde regăsim arta bizantină.

Un alt model de artă şi arhitectură bizantină îl constituie şi Marea Catedrală Ortodoxă din Thesalonic (Salonic) Grecia.  

Pictura bizantină abundă însă în ciudăţenii vizând tehnica de execuţie, dar şi în ceea ce priveşte ustensilele folosite pentru realizarea ei. Manualele destinate restauratorilor de biserici, în mod special, au scos la iveală metode străvechi folosite în iconografie şi în arta bisericească de sorginte bizantină. 

Zeama de usturoi, oul, uleiul, săpunul, părul de porc, pieile, penele de păsări, rachiul, scuipatul de om, fierea de bou, ceara, boabele de orez sau grâu, mierea, oţetul, şofranul şi alte asemenea elemente erau des folosite în pictura bizantină.

Scuipatul folosit la poleirea cu aur

Rachiul, dar şi scuipatul foloseau la poleirea cu aur a icoanelor: „Iar în ce chip să topeşti argintul viu, ascultă: pune puţintel în palmă şi cu scuipat fărâmă-l bine cu degetul... Şi aşa, dă cu poliment d-acesta subţirel, de două sau de trei ori, pe orice vei voi să poleieşti cu aur; şi aureşte cu răchiu şi te vei minuna.”

La fel şi oul folosea la poleire: „Dramuri: 44 bolos, 1,5 săpun bun, 2,5 ceară albă, 6 albuşuri de ou. Acestea toate să le pisezi bine”. 

Printre lucrurile folosite în pictură dăm şi peste dintele de câine: „Iar când se va usca (polimentul – n.r.) să-l ungi cu puţintel rachiu tare amestecat cu albuş de ou, şi pune foi de aur sau de argint, apăsându-le cu bumbac. Şi după ce se va usca, scliviseşte-l cu agat sau cu dinte de câine”. 

Condeie din cozi de veveriţe şi pene de vultur

Animalele erau de mare ajutor „zugravilor de biserici”: „Când voieşti să faci condeie ale meşteşugului zugrăviei, trebuinţă este să afli cozi de veveriţe; şi să nu pui de la vârfuri, ci numai de pe lături. Şi vezi ca să fie perii drepţi şi potriviţi, ca să se facă condeiele bune pentru desenat şi pentru dat carnaţiile. 

Iar dacă nu este părul drept, caută pământ galben, necleios şi subţiindu-l cu apă, pune cozile în zeama aceea şi lasă-le să şază un ceas să se înmoaie... Şi socoteşte ca să nu legi condeiul prea lung; iar pana (care să fie de vultur, de gâscă sau de găină) în care voieşti să pui condeiul să fie înmuiată (cu apă) şi să nu fie strâmbă”, mai spun vechile învăţăminte.

Clei cu piei de animale

La fel de folositoare erau şi urechile de bou ori pielea de bivol: „Dacă voieşti să faci clei, ia piei care să fie argăsite în var (stins) şi pune-le în apă caldă, ca să se înmoaie bine... Iar dacă nu vei afla piei argăsite, ia şi neargăsite, de picioare şi de urechi de bou, şi câte nu fac trebuinţă, pentru ca să le cumperi mai ieftine; şi de sunt groase, poate să fie şi aşa. Şi de bivol şi de oi sunt bune... De aceea, să faci cleiul totdeauna pe vreme rece, căci pe vreme călduroasă se împute şi se strică”. 

Pictura cu miere

Dacă despre ou ştim că este arhiprezent în pictură, iată că mai apare în schemă un alt aliment – mierea: „Pune clei, săpun moale şi miere cu socoteală, şi ipsos. Şi amestecându-le cu apă, dă-le pe pânză o dată şi a doua oară, până ce se va potrivi. Şi uscându-se bine, scliviseşte-o cu osul, apoi desenează orice sfânt voieşti şi lucrează cu ou.”

La zugrăvirea cu clei, pe tencuială uscată, era nevoie şi de lapte: „Mai întâi ia două părţi de apă şi o parte lapte dulce, şi le amestecă bine... Apoi pisează cretă cu lapte de acesta şi dă acest grund”.

Litere de aur cu bale de melc

Până şi leneşul melc era folositor vechilor pictori: „Caută să găseşti un melc şi ia-i scuipatul sau balele într-o scoicuţă sau în altceva. Şi ascultă cum să-i scoţi balele: pune-i în nări o lumânare aprinsă şi aşa le sloboade. Şi luându-le, pune-le pe o marmură, unde să pui şi puţină piatră acră şi aur sfărâmat şi le pisează bine. Apoi pune şi puţină gumă – arabică şi aşa scrie pe orice hârtie vei vrea şi te vei minuna”, aşa cum ne-am minunat şi noi când am aflat atâtea lucruri ieşite din comun despre cum se picta pe lemn, sticlă sau pereţi în urmă cu mai bine de un mileniu.