FOTO Ce valori aveau unităţile de măsură şi de greutăţi de pe vremuri: stânjenul, falcea moldovenească, pogonul muntean sau lanţurile

România a fost printre primele ţări care a adoptat sistemul metric universal, deşi a înlocuit vechile unităţi de măsură abia după aproape un secol de când a fost creat. O parte dintre denumiri încă se mai păstrează şi se cunosc, pentru că, atunci când a fost implementat noul sistem, transformarea a fost legiferată prin tabele.

GALERIE FOTO

În 1790, plecând de la ideea episcopului de Autun,Charles Maurice de Talleyrand, care ulterior avea să devină ministru de Externe, Adunarea Constituantă a Franţei emitea un decret pentru crearea unui sistem de universal de măsuri şi greutăţi. 

Acesta urma să fie realizat în parteneriat de oamenii de ştiinţă englezi şi francezi. Numai că englezii au refuzat oferta, din cauza faptului că Franţa se implicase în revoluţia americană.

Aşa s-a ajuns ca o comisie formată din matematicieni, astronomi, fizicieni şi chimişti să stabilească sistemul zecimal, unitatea de lungime fiind o mărime fixă raportată la un element din natură. De la acesta trebuia să se calculeze capacitatea, suprafaţa şi greutatea. Atunci s-a numit unitatea de lungime „metru” şi s-a stabilit ca acesta să fie a zecea milionime dintr-un sfert de meridian terestru.

Şase ani pentru măsurarea sfertului de meridian

Doi ani mai târziu a început aventura pentru măsurarea sfertului de meridian, care a durat nu mai puţin de şase ani, între Dunkirk - Franţa şi Barcelona -  Spania, ambele oraşe fiind situate la distanţe egale faţă de paralela de 45 grade, nord şi sud. 

Iniţial unitatea de măsură pentru capacitate s-a numit „pinte”, iar cea pentru greutate „grave”, pentru suprafaţă „ar” şi pentru volum „ster”, termen pe care îl regăsim şi în documentele Principatelor Române din secolul al XIX-lea.

Când a apărut kilogramul

Chiar dacă nu era definitiv, sistemul a fost adoptat de Convenţia franceză 1793, apoi doi ani a fost modificat şi perfecţionat, a apărut „litrul” pentru capacitate şi „gramul” pentru greutate, iar „arul” a devenind aria unui pătrat cu latura de 10 m. Modificările au fost legiferate doi ani mai târziu.  Ulterior, „kilogramul” a fost considerat unitatea de măsură pentru greutate.

Măsurătorile privind sfertul de meridian s-au finalizat în 1798, iar în anul următor o comisie internaţională verifica rezultatele şi decidea că metru are 3 picioare, 11 linii şi 296 miimi franţuzeşti.

Stânjenul de 2 m şi pogonul muntean versus falcea moldovenească

România a fost printre primele ţări care a adoptat sistemul metric, în 1864. Până atunci, Ţara Românească şi Moldova aveau propriile sisteme, asemănătoare în cele două regiuni: stânjenul  era unitatea pentru lungime, pentru suprafaţă - pogonul muntean respectiv falcea moldovenească şi ocaua pentru capacitate şi greutate.

Denumirile vechi încă mai sunt cunoscute pentru că, odată cu adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi, au fost redate şi transformările în vechiile nume. Stânjenul reprezenta aproximativ 2m, spre exemplu, şi avea ca multiplu „prăjina” adică trei stânjeni. Ca să se măsoare lungimea, se folosea pasul, cotul şi funia.

Distanţa era măsurată cu ajutorul ceasului, pe jos sau călare şi al poştei – caii de poştă.

Ocaua, baniţa, dimirlia şi chila, dramul şi tenchiul, unităţile de măsură a greutăţii

Unitatea de măsură pentru capacitate era ocaua – care avea aproximativ un litru şi un sfert. Vadra, denumire care se mai foloseşte şi astăzi, era multiplul ocalei - doar că în Oltenia reprezenta 12 ocale, iar în Muntenia şi Moldova - 10 ocale. Baniţa era folosită pentru cereale, existând baniţă mare de 40 de ocale şi mică de 20 de ocale. În  Moldova în schimb se folosea „dimirlia” echivalentul a 12 ocale, „chila” - 400 ocale în Ţara Românească şi 240 în Moldova. 

Tot cu ocaua se cântărea greutatea, submultiplii în acest caz fiind litra, dramul şi tenchiul – 1600 de ocale. Multiplul era însă cântarul. Denumirile erau împrumutate de la turci.

Negustorii verificaţi la cântar

În secolul al XIX-lea Ministerul din Lăuntru şi vistieriei, se ocupă de confecţionarea unor instrumente – etalon. Acestea se regăseau în capitale, la tribunalele orăşeneşti, dar şi la consiliul orăşenesc din Bucureşti, respectiv la sediul Eforiei din Iaşi. 

Numai negustorii sau boierii deţineau instrumente de măsură. Ei erau obligaţi ca anual să meargă cu ele la verificat, pentru marcare. Dacă erau măsluite, vinovaţii primeau amenzi aspre şi erau obligaţi să reintre în legalitate. Din când în când se mai făceau controale inopinate.

Deşi propunerea de adoptarea a noului sistem metric a fost făcută prin 1835, ideea nu a avut susţinători, pentru că principalii parteneri comerciali, printre care şi Imperiul Otoman, nu foloseau aceleaşi unităţi. 

Tabelele care legiferau  transformarea măsurilor din vechi în noi şi viceversa, pe timpul lui Cuza

Abia pe timpul lui Cuza s-a dat un decret – lege în care „sistemul metric de greutăţi şi măsuri se adoptă şi măsurile întrebuinţate până acum se desfiinţează în toată întinderea României”. 

Tabelele cuprindeau inclusiv transformarea măsurilor din vechi în noi şi viceversa. În 1866, instrumentele de măsură purtau deja numele unităţii de măsură. În cazul lungimii, instrumentele erau din metal sau lemn marcate pentru centimetri şi milimetri. Lanţurile erau folosite pentru 10 şi 20 metri.

Pentru capacitate existau instrumente cilindrice, din metal sau lemn pentru solide, alamă sau fier pentru lichide. Înălţimea era egală cu diametrul. În cazul lichidelor, instrumentele sub 2 litri erau din cositor, iar înălţimea era dublul diametrului. Exista astfel de instrumente pentru lapte, ulei, untedelemn şi gaz.

Greutăţile au fost confecţionate din fier sau alamă, având formă de piramidă trunchiată. Instrumentele de cântărire erau balanţele cu braţe egale şi cu basculă. Vechile unităţi de măsură au continuat să fie folosite până în 1884, după ce România a aderat la Convenţia Metrului.