Povestea scriitoarei Pia Alimăneştianu, fiica lui Ion C. Brătianu. A fondat Liga Naţională a Femeilor Române
0Fiică a lui Ion C. Brătianu şi soră cu Ionel I.C. Brătianu, Pia Alimăneştianu a moştenit numele mamei sale şi a avut încă de mică înclinaţii pentru scris. A publicat cinci cărţi, cea mai interesantă fiind „Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)“, închinată memoriei lui Ionel I.C. Brătianu, fratele şi ilustrul om politic.
Pia Alimăneştianu s-a născut în 1872 la Florica, în Argeş, loc cunoscut drept leagănul Brătienilor. Asemenea fraţilor săi mai mari, a învăţat în particular, cu dascăli renumiţi din Bucureştii de odinioară (între care Spiru Haret şi Ion Bianu), luându-şi bacalaureatul cu brio, în 1899, la Colegiul „Sfântul Sava”.
În circumstanţele dramatice ale primului război mondial, rămasă lângă mama vârstnică în capitala invadată de inamic, după retragerea armatei şi a guvernului Ion I.C. Brătianu în Moldova, întâmpină evenimentele cu stoicism - alături de surorile Sabina (Cantacuzino) şi Mariuţa (Pillat), îngrijeşte răniţi la spitalul „din şoseaua Filantropia”, susţine alte iniţiative ale Crucii Roşii care vizează asistenţa populaţiei civile.
Ca şi Sabina Cantacuzino, îşi face consemnări într-un caiet - pe care îl adăposteşte cu prudenţă, de teama „percheziţiilor, rechiziţiilor, inchiziţiilor” de tot felul -, încercând a surprinde dinamica, penibilă adesea şi dificil de stăpânit, a stărilor de spirit. Apreciate de istorici, mai târziu, ca un izvor de primă mână relativ la regimul militar de ocupaţie, descoperind secvenţe inedite din „rezistenţa” Capitalei, notele situau, nu mai puţin tranşant, oameni şi atitudini progermane.
Abia la un deceniu după scrierea jurnalului, Alimăneştianu (între timp căsătorită cu Al. Alimăneştianu) edita Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (închinând cartea, în 1929, memoriei lui Ionel I.C. Brătianu, fratele şi ilustrul om politic nu de multă vreme dispărut).
În anii interbelici, continuă a îndruma proiecte culturale, educative, caritabile, prezidând, între altele, fondarea unor asociaţii, aşezăminte şcolare sau de binefacere: Liga Naţională a Femeilor Române, Universitatea Liberă, Şcoala de educatoare de puericultura din Bucureşti, Casa Copilului. E tot mai mult şi o prezenţă publicistică, mai tipărind, până în pragul celui de-al doilea război, câteva merituoase scrieri literare.
Culegeri ca Dobrogea (1936), Plaiuri olteneşti (1938), Prin cetatea lui Bucur sau Trecutul viu (ambele din 1940) adună pagini memorialistice, „file trăite”, evocări, mărturisiri, reînviind portrete şi peisaje, într-un gen de tabletă sau crochiu cu prea puţine variaţiuni de la un text la altul. Detaliul etnografic, mai mult sau mai puţin uitat, cutuma şi reflexul ei social sunt teme de incursiune într-o lume a sfârşitului de veac, cu tipuri hieratice, crepusculare, desprinse dintr-un Bucureşti de stampă: ţigăncile florărese, argintarul de lângă Curtea Veche, flaşnetarul Giuseppe, cântăreaţa Gherghina, iconarul de la schitul Darvari.
Cărţi de pioasă evocare sunt Plaiuri olteneşti, Trecutul viu, amintind de ţinuturi şi oameni de care ascendenţa şi întâmplările vieţii o leagă pe autoare intim. Prevenitoare, iscodind discret, Alimăneştianu e un interlocutor atent, dispus, apoi, să comenteze de toate: arhitectură, stare socială, gospodărie şi port, snoave sau pilde morale. E, alteori, cronicar de fapte diverse. Nu lipsesc nici portretele de familie, cu un ce didactic, cărturăresc, vag desuet (Maica Maximila - stareţa de la Ostrov, „sora tatii”, Din tinereţea lui Sandu Cintianu etc.). Trecutul viu instituie corespondenţe cu ciclul pillatian, intitulat tot astfel în volumul Pe Argeş în sus (1923).
S-a stins din viaţă pe 14 octombrie 1962 la Bucureşti.