Misterul mănăstirii în formă de cruce de la Râncăciov. Evanghelia de la 1750, păstrată cu sfinţenie în incintă
0La o distanţă de aproximativ 8 kilometri de râul Argeş şi de şoseaua naţională Bucureşti-Piteşti, se află încă de pe vremea lui Vlad Călugărul satul Cârstiani. În acest sat, la poalele unei păduri, se află mănăstirea Râncăciov. O mănăstire în formă de cruce şi plină de mistere: nu se ştie cum a fost întemeiată şi nici cine a fost ctitorul ei.
Mănăstirea, înconjurată pe trei părţi de pădure a rămas ca mărturie a uneia dintre cele mai vechi aşezări călugăreşti din judeţul Argeş. Ca înfăţişare exterioară, biserica este în formă de cruce având în faţă o tindă deschisă aşezată pe doi stâlpi de zid pătraţi. Are două turle, una aşezată în mijloc, deci un fel de cupolă, iar alta mai mică în faţă, servind drept clopotniţă.
În tindă sunt aşezate două morminte cu lespezi de piatră deasupra. Uşa de la intrare este din blăni de stejar, căptuşite cu tablă de fier. Deasupra ei sunt două pisanii, una cu litere săpate în piatră şi care datează de la 1648, iar alta zugrăvită pe perete din timpul rezidiri bisericii la 1848.
În interiorul bisericii nu sunt zugrăviţi ctitorii, aşa cum se obişnuieşte. Pronaosul nu se desparte prin nimic de naos. Icoanele sunt de lemn şi sunt singurele care mai păstrează urme de vechime, fiind roase de carii. De remarcat că din bogata argintărie a mănăstirii nu se mai păstrează astăzi decât o evanghelie legată în argint aurit. Biserica a fost rezidită în 1648 şi în 1848.
O Evanghelie din 1750 este păstrată la mănăstire
În altarul mănăstirii sunt păstrate şi multe cărţi vechi. Este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită în Sf. Mitropolie a Bucureştilor la 1750, o evanghelie veche, fără început şi fără scoarţe, o evanghelie legată în catifea şi argint aurit, un minei pe luna septembrie fără început, un minei pe luna ianuarie, tot fără început, un catavasier grecesc, tipărit la Veneţia în 1742 de Nicolae Saru, o altă evanghelie grecească, din 1811, în tipografia lui Teodosie din Ioanina, Chiriacodromion grecesc de Nichifor, arhiepiscopul Astrahanului, din 1837 în tipografia Sfântului Sinod şi un triod grecesc, fără început.
Când şi cum a fost întemeiată mănăstirea Râncăciov, precum şi cine a fost primul ctitor al ei, nu se ştie deoarece nu s-a păstrat nicio mărturie scrisă despre aceasta. Unele afirmaţii, ca cea din pisania veche şi cea din diata lui Arsenie Şoimul, au făcut ca şi celelalte mărturii, cum ar fi de exemplu zapisul lui Ioanichie ieromonahul, să considere pe Arsenie întemeietor al acestei mănăstiri, însă acesta este numai cel care a rezidit-o în 1648. Mănăstirea Râncăciov este mult mai veche de această dată, fiind amintită în hrisoave încă din secolele XV-XVI.
Cel mai vechi document privitor la ea este hrisovul lui Radu cel Mare din 19 iulie 1498 prin care i se întăreşte moşie în Cârstiani, partea lui Cârstian şi a lui Albul, precum şi alte danii pe care Vlad Călugărul, tatăl lui Radu cel Mare le făcuse mănăstirii înainte. Important de reţinut că acest hrisov este numai o întărire a unor danii anterioare, precum şi faptul că mănăstirea Râncăciov avea pe timpul lui Vlad Călugărul (1482-1495) o bună stare materială.
A doua mărturie despre mănăstire o avem din secolul XVI într-un hrisov al lui Radu Paisie (1535-1545) datată din 20 ianuarie 1539 prin care dă mănăstirii mai multe danii. E interesant faptul că de la 1498 până la 1539, adică în curs de 40 de ani, mănăstirea Râncăciov, din bogată cum era, a sărăcit foarte mult.
Nu se ştie dacă Radu Paisie a contribuit la înflorirea acesteia pentru că după această dată nu mai există ncio mărturie în acest sens. În afară de hrisovul lui Radu Paisie nu mai avem despre mănăstire în tot timpul secolului XVI decât ştirea că un preot pe nume Toma, din Scheii Braşovului a venit şi s-a călugărit aici în anul 1566. Următoarea mărturie a existenţei mănăstirii este hrisovul lui Matei Basarab de la 1639 privitor la mănăstirile închinate.
Arsenie Şoimul face parte din familia boierească a Vlădenilor, familie puţin cunoscută în istorie, dar bogată şi înrudită cu multe familii de seamă cum erau Cantacuzinii, Bârseştii sau Rudenii. Familia este remarcată prin actele de pietate pe care le face. Tatăl său, Dragomir postelnicul din Vlădeni şi fratele său Lăudat comisul sunt trecuţi printre ctitorii mănăstirii Valea. La fel fratele său Ştefan este pomenit în legătură cu mănăstirea Flămânda. Originea acestei familii este în Vlădeni, astăzi un sat în comuna Mihăieşti, judeţul Argeş.
Mitropolitul Varlaam s-a stins din viaţă la Râncăciov
Averea mănăstirii, cât, poate, şi poziţia ei oarecum retrasă a atras asupra ei atenţia mitropolitului Varlaam care la 1679, când, după revizuirea procesului fostului mitropolit Teodosie de către Şerban Cantacuzino, trebuind să se retragă din scaun, cere domnului şi primeşte de la el mănăstirea Râncăciov, acolo unde moare în septembrie 1698.
Învelită cu şindrilă, mănăstirea nu a rămas în stare bună decât 47 de ani pentru că pe la 1685 egumenul Ionichie ieromonahul se vede nevoit să o acopere din nou. La 26 octombrie 1700 Constantin Brâncoveanu milueşte mănăstirea cu 300 bolovani de sare de la Ocna cea mică, de lângă Târgovişte. În secolul al XVIII-lea avem de asemenea despre mănăstirea Râncăciov mai multe ştiri de ordin economic cum ar fi schimburi de moşii, vânzări, cumpărări şi danii. Important este că Regulamentul Organic a trecut mănăstirea Râncăciov între cele din clasa a IV-a, adică în rândul celor mai sărace. De aceea arhimandritul David, egumenul mănăstirii a cerut la 1843 Sfintei Mitropolii să-i dea voie să rezidească biserica mănăstirii. Astfel reconstrucţia bisericii s-a terminat la 1848, însă a fost sfinţită la 1852.