Cum ne „tratăm“ copiii de timiditate. „Modelul parental este foarte important în învăţarea timidităţii“

Sunt părinţi care privesc timiditatea copiilor lor ca pe un defect, ca pe o boală, şi şi-ar dori pentru ei un "tratament" care să-i facă mai încrezători, mai dezgheţaţi şi mai descurcăreţi. Sfatul specialiştilor este ca părinţii să se concentreze mai întâi pe ei înşişi şi pe mesajul transmis copiilor înainte de a pretinde o schimbare din partea micuţilor.

"Timiditatea este frica marcantă de a fi în centrul atenţiei, teama de a fi expus, analizat, evaluat. La un moment dat, o întâlnim la copii. Aceasta este normală, atâta timp cât nu devine excesivă şi nu îi împiedică să interacţioneze, atât cu copiii, cât şi cu adulţii. Timiditatea apare, în general, în situaţii noi, în situaţii în care copilul este supus unei evaluări sau i se aduc critici din partea celorlalţi sau în situaţii în care copilul are senzaţia că persoanele din jurul său îl analizează atent", explică Iuliana Stănescu, psiholog clinician.

"Este foarte important ca un copil timid să nu ajungă un adult timid"

Specialistul spune că atâta vreme cât această timiditate nu-i împiedică pe copii să aibă relaţii sociale normale, n-ar trebui privită cu îngrijorare.

"Timiditatea nu este o afecţiune psihiatrică şi nu trebuie privită cu îngrijorare decât în momentul în care nici după o perioadă mai lungă de timp, copilul nu poate avea interacţiuni satisfăcătoare cu persoanele apropiate şi cu educatorii. Este foarte important ca un copil timid să nu ajungă un adult timid. Aici trebuie să intervină părintele care joacă un rol extrem de important în viaţa copilului", mai spune specialistul.  

Copiii frecvent criticaţi vor deveni mai retraşi

Înainte de a căuta soluţii în exterior, părinţii sunt datori, în opinia specialistului, să le ofere copiilor condiţiile optime dezvoltării încrederii în propria persoană.

"Timiditatea dispare în general în cazurile în care copiii provin din familii iubitoare, hrănitoare din punct de vedere emoţional, cu părinţi care îi susţin şi care îşi manifestă o atitudine deschisă faţă de aceştia, abandonând atitudinea autoritară şi impunătoare. Modelul parental este, aşadar, foarte important în învăţarea timidităţii. Părintele trebuie să fie onest şi să se întrebe dacă are încredere în propria persoană şi dacă îi transmite copilului acest mesaj - aici vorbim despre un comportament învăţat. Copiii care sunt frecvent criticaţi de către persoanele importante, semnificative din viaţa lor, precum părinţii şi ceilalţi membri ai familiei îşi vor pierde încrederea în sine şi vor deveni mai retraşi", mai spune psihologul.

Dialogul deschis părinte - copil e primul pas spre depăşirea timidităţii, iar un ajutor de specialitate poate fi foarte benefic în dobândirea stimei de sine şi încrederii în puterile proprii.

"Acest copil este în general nemulţumit şi furios din cauza anumitor lucruri, de aceea, părintele trebuie să aibă o discuţie calmă şi deschisă şi să încerce să afle ce anume îl deranjează pe copil. Aici este momentul în care este recomandat să se solicite ajutorul unui psiholog deoarece stima scăzută de sine şi refuzul de a socializa cu orice preţ pot duce la probleme psihologice în adolescenţă şi în viaţa de adult. La aceşti copii ajutorul trebuie centrat pe creşterea încrederii în sine şi în forţele proprii. Părinţii trebuie să îi dovedească acestuia că poate avea încredere totală în ei, să discute deschis cu copilul şi, cu ajutorul unui psiholog, să creeze un program de activităţi care să includă şi interacţiunea cu persoanele noi", explică specialistul.

Nu orice formă de timiditate trebuie privită cu îngrijorare, ci doar aceea care creează anumite bariere psihice, când, într-adevăr, copiii au nevoie de ajutor.

"Este extrem de important să reţinem faptul că timiditatea nu trebuie privită ca pe un defect sau ca pe o boală. Nu e nimic în neregulă să fim timizi, atât timp cât această timiditate nu ne împiedică în interacţiunile sociale, atât timp cât nivelul ei nu este unul ridicat şi nu întâmpinăm dificultăţi pe palierele vieţii, în plan social sau profesional. Semnele de întrebare trebuie să apară atunci când ne deranjează acest comportament, când ne supără ceva", încheie Iuliana Stănescu.