Volocul şi crâsnicul, străvechi „scule“ de pescuit. Uneltele de acum 100 de ani, folosite astăzi doar de braconieri

La început de secol XX, sătenii din nordul Moldovei pescuiau în apele repezi de munte cu ajutorul unor unelte ciudate. Cei care le mai folosesc în zilele noastre riscă pedepse aspre pentru braconaj.

Învăţătorul Simion Mihăilescu, din Broşteni, descria în revista de folclor „Şezătoarea“ (vol. IV din anul 1897) mijloacele tradiţionale folosite de sătenii din nordul Moldovei pentru a prinde peştii din bălţile şi apele curgătoare. În articolul „Meşteşugul şi măiestriile de prins peşte în judeţul Suceava“ sunt prezentate 16 tipuri de unelte şi metode de pescuit, unele din ele cunoscute doar în zona Moldovei.  

Mare parte din uneltele folosite pentru pescuit enumerate de autor au dispărut în zilele noastre. Unele din ele se mai folosesc însă şi acum, chiar dacă sunt interzise de lege fiind incluse în categoria braconajului piscicol. Iată zece din uneltele şi meşteşugul pescarilor aşa cum sunt prezentate în articolul din publicaţia de folclor „Şezătoarea“, înfiinţată de Artur Gorovei: 

„Volocul - meşterie de prins peşte, se face în două feluri: ţăsut şi împletit în ochiuri. Pentru ţăsut, urzala-i de fuior şi bătătura de câlţi; rândurile se lasă răruţe, ca să se poată strecura apa, dar nu şi peştişorii cei mici, - afară de chisoagă (cei de tot mici). Cel în ochiuri se face din aţă răsucită (împletită în două) de fuior“

Pentru a prinde peşte cu volocul era neapărată nevoie de două persoane. O altă precizare a autorului era că volocul era util doar în apele mari, nu şi în cazul pârâiaşelor.

„De hadaragi se trage volocul prin apă, întins de cel puţin doi oameni. Prin ochii de pe amîndouă laturile se îngrădeşte cîte o şfară groasă, cu capetele legate de hadaragi, cari şfori au numele de coardă de sus şi coardă de jos. 

Unul poartă în mînă un şfiolghic (ghioacă), cu care buhneşte în apa de sub maluri şi tufe, pe unde n’ar putea trece volocul. Cînd au să scoată, se apropie de mal. Corzile ţin marginile îngurzite (încreţite) aşa că mijlocul se lasă ca un sîn“.

Femeile, la pescuit cu crâsnicul  

Crâsnicul era o pânză în patru colţuri, pătrată, lucrată ca şi pentru voloc, ori ţesută, ori în ochiuri. 

„Marginile-s îngurzite de cite o şfară, aşa cînd îi rădicat în sus, mijlocul se cufundă în jos formînd un sîn, din care cît sare peştele, da tot nu poate să iasă. Două nuiele groase, îndoite ca un cerc şi puse cruciş una peste alta, capetele lor stau legale de cîte un colţ al pînzei. De beţele crucişete se leagă un ţăpoi lung, de care poartă crîsnicul şi cu ajutorul căruia prinde peştele fără ca păscarul să se ude. Păscarul sta pe mal şi numa' ntinde crîsnicul pe deasupra, de-l aşază în mijlocul apei“, arată S. Mihăilescu. 

Momeala folosită pentru a prinde peşte cu crâsnicul era o bucată de mămăligă pusă pe o aţă din mijlocul pânzei. 

„La rădicatul crisnicului, trebue să tragă lin de ţăpoi, să nu smunciască, doar nu s’or spăria oaspeţii meseni din prejurul mămăligei aşternută pe fundul crisnicului“.

Crâsnicul fără ţepoi era folosit de băieţi şi de femei la apele curgătoare mici. 

„Adesa-ori se văd pe rîul Moldova cîte o oaste de femei înşirate una lîngă alta, pe lăţimea apei, din dial în vale, tot aruncă crîsnicile înainte, pe cari le ţin cu cîte-o mină, iar cu alta şi cu'un picior tîrie tălchigu care stîrneşte  chiticii (peştişorii) ascunşi printre prundiş; îndată rădică crîsnicul din care culeg vînatul şi toarnă în ulcica legată de brîu“.

Femei la pescuit cu crâsnicul FOTO: A. Chevallier 

Mreja semăna cu crâsnicul fiind confecţionată din două pânze împletite în ochiuri. 

„Pînza care merge înainte prin apă are ochii mai mari decît a rîndului ce vine în urmă. Ochii rîndului de dinainte sînt legaţi de a pinzei de dinapoi prin înodăturile unei alte aţe. Cînd merge mreja, peştele vrea să treacă rîndul întăi prin ochii numiţi rari, bagă capu şi da înainte; cînd colo, se încurcă de a doua pînză mai deasă: atunci smunceşte ’napol dar se ’ncurcă şi mai rău, căci aripele întinse pentru înotat nu-l mai lasă să se tragă înapoi“

La pescuitul cu volocul se foloseau vergile: 

„Doi trag cu cîte o mînă de voloc, iar în cealaltă poartă cîte o nuia lungă, numită vargă, cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peştele în calea voloculul. Cînd au să scoată, trag volocul asupra malului“.

„Vîrşa îi împletită din mlajă (nuieluşi) în formă de sticlă (garafă) lungăreaţă cu fundu îndoit înăuntru, care fund la vîrşă vine desfundat (spart) asemănîndu-se cu o leică. Partea ascuţită a vîrşei are nuieluşele desgrădite, dar legate cu o aţă, de unde se desleagă şi dă drumul peştelui intrat în gîrliciu. În vîrşă se pune nadă (mîncare) o bucată de mămăligă“.

La pescuit cu… ceaunul pentru mămăligă

Autorul articolului a descoperit într-un sat din nordul Moldovei o metodă inedită de pescuit cu …ceaunul. El spune că metoda a fost inventată de săteni pentru a nu fi prinşi de cei care administrau Domeniul Coroanei regale („Asta au iscodit-o de nevoia ca să nu-l priceapă administraţia Domeniului Coroanei, că-i opreşte de la pescuit“)

„În satul Drăceni mi s'n părut ciudat lucru, cînd am văzut că şi cu ciaunul se poate prinde peşte. Ciaunului îi mai trebuie o leacă de meşteşug: îl unge pe din năuntru cu mamăligă peste tot, îi toarnă în fund mal mulţi bolohani, să aibă unde să ascunde la nevoie peştii ce or pofti la ospăţ. De toartă-i legată o funie, de capătul căreia ţine pescarul. Pe sub malurile Suhăi, cum şi a altor ape, se văd bulboane adînci, în cari foiesc peştişorii şi tocmai acolo şireţii aruncă ciaunul. Cum îi apa limpede, se vede tot ce se petrece în apă, şi tocmai cînd oaspeţii din ciaun îs în toiul mesei, pescarul rădică de funie. Ciaunul fuge afară peştii fug sub bololhanii din fund; Cînd fugarii se cred mai îndosiţi, se trezesc vărsaţi pe mal“

Alte mijloace de pescuit în urmă cu mai bine de un secol erau coşul, etera, ostiia şi fachia, produvurile (copca), coteţele, ţiglele (pentru prins raci), leasa şi pătulele. 

„Coşul, tot ca vîrşa se’ngrădeşte din mlajă, dar în forma unui ulcior scurt şi larg. Ca să prindă peşte cu vîrşa şi coşul, le scufundă’n baltă cu gîrliciu după apă, aninîndu-le şi cîte o piatră ca să le ţie la fund. Ca să nu le iee apa, le priponeşte ori cu un păruştet scurtişor, să nu se vadă de sub apă, ori cu un gînj lung. Ca s-o poată şi la adînc, iar capătul ginjului se leagă de o rădăcină de un pripon bătut în malul de sub apă, ca aşa tăinuite să stea pe cît timp nu-i nime să păzească“

„Etera îi ca volocul dar cu două spărturi la mijloc. De gura acestor spărturi sînt lipite cîte un cerc de nuia de care-i prins fundul cîte unei vîrşi împletite din aţă în ochiuri. Gura girliciulul îi prinsă pe un cercuşor de lemn. Pentru apele mergătoare, vîrşile îs aşezate cu gura numai într'o parte, pe cînd cele din apă stătătoare se aţin una cu gura într'o parte şi cealaltă cu gura în alaltă parte. Etera întinsă în apă stă mai multă vreme într’un loc şi mai tîrziu vine de o scoate“

Ostiia şi fachia - "Ostiia-i o ţepuşă din fier. La vîrf cu cîrlig întors înapoia vîrfului ascuţit, pus în capătul unul băţ lung. Fachia îi din mai multe aşchii de lemn sau vergele la un loc şi unse cu cîte ceva, bunăoară: gaz, păcură, său, ca sa poată arde cu flăcări. O aprinde la un capăt şi ca să nu treacă focul de-o-dată peste tot, se împrejură cu o bucăţică de tiniche sub capătul aprins şi după trebuinţă se tot scoboară mai în jos. Cu fachia 'n stînga şi cu ostiia'n dreapta, pescarii potopesc peştele ’n timpul nopţii, cînd el hodineşte pe fundul apei“.