Paştele interbelic pe Valea Muntelui, la poalele Ceahlăului. Ce rol aveau scrânciobul şi podeţul pentru joc

Pregătirile pentru marea sărbătoare creştină începeau încă din iarnă în zona Hangu, în ţinutul Neamţului, gospodinele începând cusutul hainelor pentru Paşte.

Paştele anului 2020 se anunţă a fi unul cu totul deosebit faţă de tot ceea ce însemna în anii din urmă, epidemia de coronavirus schimbând practic tot ce ţinea de tipicul sărbătorii. Şi dacă ştim cum erau obiceiurile în trecutul recent, prezentăm în continuare ce însemna Sărbătoarea Paştelui în perioada interbelică la Hangu, într-o zonă a

judeţului Neamţ căreia i se mai spune Valea Muntelui, pentru că este străuită de Ceahlău, sau Valea Bistriţei, localitatea fiind situată pe malurile râului. 

Despre cum se pregăteau şi petreceau muntenii povestea Teoctist Galinescu, fost învăţător la Hangu, o „enciclopedie“ în cultura populară a ţinutului şi nu numai, nepot al celebrului muzician şi folclorist Gavriil Galinescu. 

Aflam că pregătirile începeau încă din iarnă, iar apropierea marelui eveniment religios cuprindea toată suflarea aşezării de la poale de Ceahlău. 

„Paştele era perceput ca una dintre cele mai mari sărbători creştineşti ale anului. Pentru întâmpinarea Învierii lui Iisus, gospodarii locului se pregăteau pe toată perioada anului, dar mai cu seamă din iarnă, când femeile şi fetele se vredniceau să meşteşugărească la costumul popular nou, pe care trebuiau să-l îmbrace de Paşte. Nu erau uşor şi gospodinele erau apreciate după măiestria cu care brodau iile, cămăşile şi după frumuseţea podoabelor de pe acestea. Eu eram elev la Şcoala Normală din Piatra Neamţ şi când veneam în sat, în vacanţa de Paşte, găseam o atmosferă de sărbătoare, o voie bună şi o fericire generală, mai ales în rîndurile foştilor colegi, flăcăi şi fete din Hangu. Şi cum să fie altfel când era perioada pregătirilor după tipicul laic al sărbătorilor ce se apropiau cu paşi repezi“, spunea Teoctist Galinescu, învăţătorul pe care comuniştii l-au „răsplătit“ la întoarcerea de pe front, cu 10 ani

de detenţie, ca opozant al regimului, pe care i-a executat la Aiud şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Scrânciobul şi podeţul pentru joc, „sarea şi piperul“ sărbătoriiI

Imagine din centrul comunei Hangu, în zi de sărbătoare. FOTO: eusuntdaniela.ro

Mai spunea dascălul că în Săptămâna Mare era mult de muncă prin gospodării, se frământa cozonacul şi pasca, se vopseau şi încondeiau ouăle, se tăia mielul, acestea fiind treburile adulţilor şi fetelor. Tineretul avea alte griji, pregătind ceea ce devenea atracţia principală a comunităţii în a doua şi a treia zi a sărbătorii. 

„Pentru copiii sau flăcăii satului astea nu însemnau prea mult, pentru că altul era baiul, trebuia ridicat scrânciobul. «Sarea şi piperul» sărbătorii de Paşte era în fiecare an scrânciobul, cu patru, şase sau opt scaune. El era ridicat şi pus la treabă de cei mai vrednici flăcăi. Şi la noi nu se ducea lipsă de aşa

feciori, pentru că erau cunoscuţi pentru mândria de munteni ai Hangului, Pipirigenii, Moroşenii şi alţii. Ei erau primii şi la plutărit, şi la joc“, rememora învăţătorul. 

Scrânciobul, sau roata, era amplasat lângă cursul Bistriţei, în apropiere fiind amenajat şi podeţul din scânduri pentru joc. Acestea erau atracţia din a doua şi a treia zi a Paştelui, pentru că în prima era dedicată slujbei religioase de Înviere, apoi celei de dimineaţă şi familiei. 

„A doua zi de Paşte, toată suflarea comunei Hangu se revărsa spre centru, unde se împărţeau după

generaţii, tinerii la scrânciob şi la joc, gospodarii la cârciumă, pentru a închina o cană de vin, iar bătrânii de-o parte sau alta, asistând la toate şi meditînd probabil la copilăria şi tinereţea lor. Ei, era frumos! Gura Hangului era pe atunci ca un fel de târguşor. În prima zi de Paşte nu se făceau vizite între familii, doar copiii mergeau la părinţi. Învierea la care participă toată suflarea trebuia să fie trăită cu mare sfinţenie“, îşi continua amintirile Teoctist Galinescu.

„Erau momente de înălţare sufletească şi cutremurare lăuntrică de nedescris“

Catedrala din Hangu a fost dinamitată în 1959, când se construia barajul. FOTO: D.S.

Cât priveşte slujba de Înviere, pedagogul a citit dintr-o carte veche, păstrată cu sfinţenie pentru că-i fusese dată de bunicul preot, editată în 1854, intitulată „Manualu de tipicul sau formularea slujirii de

Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe“, scrisă pentru şcolile clericale de protosingelul Melchisedec, maistru de Teologie şi profesor la Seminaria centrală Buciumul Român din Iaşi. 

„La paragraful 34, pagina 74, era prinsă rânduiala slujbei Sfintei Învieri, care se respecta întocmai şi la biserica din Hangu. Dar iată ce se spune aici: «Ca împărăteasă şi Doamnă a tuturor zilelor, ca sărbătoare a sărbătorilor, sfânta Pasha (Paştele - n.r.) şi slujirea de Dumnezeu se deosebeşte

de toate sărbătorile anuale, având a sale particularităţi în toate părţile slujirei de Dumnezeu zilnice»“. 

Slujba începea cu pornirea preotului spre altar pentru aducerea Luminii, înconjurarea bisericii, îndreptarea soborului spre Poarta „Împărăţia credinţei“, când se cânta în cor „Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei“. „Erau momente de înălţare sufletească şi cutremurare lăuntrică de nedescris“, a adăugat Teoctist Galinescu. 

Scrâncobul ridicat de Paşte mai avea şi alt rol în comunitate. Locul unde era ridicat era şi unul al sorocirii viitorului pentru tinerii care tânjeau să se însoare. Însuşi învăţătorul Galinescu şi-a aflat viitoarea soţie, Florica, în „vârtejul“ scrânciobului. 

„Teoctist era deja învăţător şi venise la scrânciob cu mai multe fete. Soarta a făcut să ne aşezăm

într-un scaun, fără să gândim în vreun fel că peste ani vom deveni soţ şi soţie“, spunea Florica Galinescu. 

Aşadar, Paştele, sărbătoarea sărbătorilor, cum a fost denumită în cartea protosingelui Melchisedec, a

fost şi poate mai este pentru muntenii de pe Valea Bistriţei un prilej de comuniune cu divinitatea şi cu semenii lor, lasând urme adânci în conştiinţa trăitorilor locului străjuit de Ceahlău şi Bistriţă, indiferent de vârstă, rang şi locul ocupat pe scara socială a vremii şi vremurilor. 

Anii au trecut, parte din aceste tradiţii s-au pierdut, iar locul unde odinioară flăcăii Hangului meşteşugeau scrânciobul şi podeţul pentru joc este acum pe fundul lacului de acumulare de la Bicaz.