Legenda Panaghiei, fata preafrumoasă de care s-a îndrăgostit Soarele. Iubirea celor doi s-a sfârşit tragic în masivul Ceahlău

În aria naturală a muntelui Ceahlău se găsesc pe anumite trasee sau în locuri greu de ajuns cu pasul tot felul de stânci cu aspect straniu. Privite din unghiuri potrivite şi în anumite momente ale zilei, unele seamănă chiar cu chipuri de om.

Medicul Iuliu Floareş, un pasionat montaniard şi colecţionar originar din Bacău, care a activat mulţi ani şi în Piatra Neamţ, a publicat în urmă cu aproape zece ani un album având ca temă stâncile cu chip de om. După ce a surprins cu aparatul foto peste 150 de astfel de formaţiuni, a publicat în anul 2007 un album intitulat „Megaliţii antropomorfi în Carpaţii României“, explicaţiile ce însoţesc fotografiile fiind prezentate şi în limba engleză. 

„Cuvântul <megalit> este un neologism apărut şi în limba română de la cuvintele greceşti <megas>=mare şi <lithos>=formă, deci <piatră mare>; <antropomorf> provine tot din greceşte de la <antropos>=om şi <morphe>=formă, ceea ce înseamnă <formă de om>(asemănător cu omul). Rezultă că megalit antropomorf= piatră mare care seamănă cu omul“, explică medicul Floareş. 

Autorul mai spune că megaliţii antropomorfi sunt de origine naturală, spre deosebire de statuile megalitice, sculptate şi cu autor în general cunoscut, omul. 

„Megaliţii antropomorfi se găsesc şi în Munţii Carpaţi din România, unde majoritatea au primit denumiri sugestive în raport cu ideea pe care o transmit: Moşul, Sfinxul, Baba, Omul cu şapcă, Uriaşul, Masca, Colţu cu raniţa, Ţeasta, etc. Consideraţi drept curiozităţi naturale geomorfologice, aceste stânci nu sunt nişte forme statuare perfecte, ele necesitând un grad de antrenament al ochiului, precum şi căutarea unghiului potrivit din care trebuiesc privite“

Panaghia, fata pentru care soarele uita să mai apună  

Un capitol special este alocat megaliţilor antropomorfi din Ceahlău. Aici el a identificat 10 stânci care, privite dintr-un anumit unghi (unele la un anumit moment al zilei), par să semene cu chipul uman: Cuşma Dorobanţului, Panaghia, Masca,  Mireasa, Uriaşul Santinela, Gemenii, Piatra Lăcrimată şi Piatra Ciobanului. 

„Aflată pe un traseu foarte circulat - între cabana Fântânele şi vârful Toaca + este una din cele mai cunoscute stânci denumite de pe Ceahlău. Pare să păzească urcuşul prin Jgheabul cu Turnu (Sihastrului) şi aşa foarte anevoios. Localnicii din Izvorul Alb o numesc <Furculiţa>, căci aşa apare dinspre est“, este descrierea care însoţeşte cele două fotografii ale stâncii denumite „Cuşma Dorobanţului“.

Un alt megalit antropomorf de pe masivul Ceahlău este Panaghia, un „bastion înalt de piatră“, care se învecinează la nord de vârful Toaca. Aici, autorul prezintă şi una din legendele care însoţesc această stâncă, poveste preluată din scrierile lui Calistrat Hogaş.    

„Panaghia“ FOTO: Iuliu Floareş

„Panaghia n-a fost totdeauna o piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Soarele s-a îndrăgostit atât de tare de Panaghia, încât s-a mărit ziua şi noaptea atât de tare s-a micşorat, că mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile. Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât împodobit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale (se referă la dimineaţă, n.a.) sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri“.

La rândul ei, se spune că Panaghia, îndrăgostită şi era de Soare, a suferit foarte mult „până ce simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni…iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzuseră grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse… Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă că inima ei nu s-a împietrit,că şi acum se îmbată totuşi, de razele soarelui…“

Partea superioară a stâncii „Panaghia“ . Vedere de pe vârful Toaca FOTO: Florin Jbanca

„Mireasa“, „Masca“ şi „Piatra Lăcrimată“

„Masca“, o altă stâncă cu chip de om prezentată de Iuliu Floareş în albumul său este descrisă ca o glumă a naturii ce seamănă bine cu o mască de carnaval.        

„Stă aproape suspendată deasupra Jgheabului lui Vodă, pe Gardul Stănilelor. Prioritatea descoperirii (1981) aparţine unui iubitor al muntelui, Constantin Veniamin, din Piatra Neamţ“

Pe traseul marcat cu bandă albastră Curmătura Lutu Roşu – Piciorul Răchitiş – Stâncile Detunate – Cabana Dochia, autorul albumului a identificat un alt megalit antropomorf: Mireasa. 

„Trebuie neapărat să fie o dimineaţă însorită de vară, pe la orele 9 – 10. Sub incidenţa razelor de soare, stânca pare albă ca un voal de mireasă“, notează Iuliu Floareş.

„Mireasa“ FOTO: Iuliu Floareş

„Uriaşul“ este descris ca o stâncă uriaşă cu chip de om ce se află în ţarcurile din abruptul estic al Ocolaşului Mare şi care poate fi văzută chiar din faţa cabanei Dochia. 

„Turiştii mai antrenaţi pot trece pe la <Pavilion> ca să ajungă sub abrupt până la un mic promontoriu de unde poate fi admirat de aproape şi profilul drept al <Uriaşului>“

Despre „Santinela“, autorul albumului spune că mai este cunoscută sub denumirea de „Piatra lui Novac“ şi poate fi văzută când se coboară prin porţiunea mediană a Jghiabului cu Hotare. „Piatra Lăcrimată“, în schimb,  prezentată în lucrare, nu este însoţită de vreo legendă anume.

„Unii localnicii spun că ar fi vorba de o ursitoare şi se tem de ea, în schimb alţii o aseamănă cu chipul unui îndrăgostit şi o privesc cu respect. Adevărata poveste a Pietrei Lăcrimate a murit odată cu oamenii care au cunoscut-o, cert este ca nu vom şti niciodată legenda acestei pietre“, se arată pe viziteazaneamt.ro, un portal care prezintă atracţiile turistice ale judeţului Neamţ.