Experienţa care l-a marcat pe un român într-un tren din Japonia: „Controloarea a îngenuncheat graţios în faţa mea“

O experienţă trăită de un român în cursul unei călătorii pe tărâm nipon arată de ce Japonia este considerată ţara cu cel mai înalt standard de civilizaţie din lume.

Că Japonia este ţara dată ca model atunci când se vorbeşte despre gradul cel mai înalt de civilizaţie din lume nu mai este un secret pentru nimeni. O experienţă trăită de un român în cursul unei călătorii şi făcută publică zilele trecute demonstrează, o dată în plus, de ce Ţării Soarelui Răsare i se atribuie acest statut.

Adrian Alui Gheorghe (59 de ani), scriitor din Neamţ, a postat recent, pe contul său de Facebook, sub forma unei note de călătorie, câteva observaţii împărtăşite de un prieten care a avut ocazia să viziteze Japonia. 

„Experienţele sunt reale, povestite de un prieten de loc din Piatra Neamţ şi am vrut să le ofer ca un exemplu. Sunt sigur că, la nivel individual, fiecare român se identifică şi îmbrăţişează aceste valori ale civilizaţiei din Japonia. Vine însă sistemul putred şi corupt - în sens de defect - un mecanism care strică individul“, spune poetul Adrian Alui Gheorghe.

Cum scapă niponii de gunoi

Un aspect care frapează turistul ajuns în Japonia este că în oraşele mari nu sunt coşuri de gunoi. În garniturile de tren care circulă între metropole regulile de curăţenie sunt stricte şi greu de înţeles pentru vizitatori: 

„A arunca gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă. Sunt rarisime. Nici măcar în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă. În tren, dacă un japonez mănâncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo cojile şi le ia cu el“.   

Şi mai departe, în staţii, însoţitorul de vagon aşteaptă la coborârea din vagoane cu un sac de plastic, să preia pungile în care călătorii strâng deşeurile în timpul călătoriei:  

„Stupoare. Foarte puţini lasă acolo resturile. Spun că e nepoliticos să dai cuiva resturile tale (de obicei, străinii lasă pungile). De foarte multe ori le duc acasă şi le pun în sacul lor de deşeuri, sortate, desigur.

În mentalitatea lor, gunoiul e o treabă intimă, a fiecăruia, trebuie discret rezolvată“

Un alt aspect al curăţeniei desăvârşite din Japonia este confirmat în paginile jurnalului de călătorie:  

„Am făcut pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară. Şi n-am găsit. E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni“

Un gest de politeţe la japonezi 

Scriitorul Adrian Alui Gheorghe mai notează o întâmplare povestită de prietenul său în timpul călătoriei cu trenul. La Tokio, acesta a urcat din greşeală într-un superexpres spre Hiroşima, având bilet mai ieftin, de expres.

„Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea. S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit! Şi-a cerut scuze! Mi-a explicat în engleză că am greşit trenul. S-a uitat pe o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu. Şi mi-a restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze. După care s-a ridicat, a făcut o plecăciune şi a plecat, cu paşii aceia mărunţi şi graţioşi pe care îi vedem în filmele lor“.

Un prieten japonez i-a explicat românului de ce femeia a îngenuncheat în faţa lui şi, mai ales, de ce i-a returnat biletul cu două mâini.

„Eu stăteam în scaun, iar ea voia să-mi vorbească. La ei, a vorbi de sus cuiva este o mare impoliteţe. La fel de nepoliticos este să dai ceva cuiva cu o singură mână. Un lucru se oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren“

Poetul Adrian Alui Gheorghe a precizat că a dorit să împărtăşească experienţele prietenului său sub această formă, pentru ca românii să-şi dea seama e înseamnă să fii civilizat:

„Noi am avut un model de civilizaţie şi de valori care a funcţionat în perioada interbelică, şi chiar dinainte, odată cu instituirea regalităţii, atunci când s-au pus bazele unei culturi aşezate, temeinice, cu şcoală şi biserică în fiecare localitate. Dacă mergeam pe firul normalităţii interbelice, eram departe acum“, mai spune scriitorul nemţean.