Cum a gestionat România criza refugiaţilor din perioada interbelică. 100.000 de evrei, ruşi şi ucraineni s-au refugiat aici la începutul anilor '20
0După încheierea Primului Război Mondial, România şi celelalte state ale Europei s-au confruntat cu o criză majoră a refugiaţilor din Rusia care căutau colacul de salvare în ţările din Occident.
Abia ieşite din conflagraţia mondială, ţările Europei s-au văzut asaltate de valuri succesive de fugari. Refugiaţii îşi părăseau casele de frica revoluţiei bolşevice, a războiului civil şi valului de pogromuri din partea de vest a fostului Imperiu Ţarist.
„Între 50 şi 100 de mii de evrei, ruşi, ucraineni s-au refugiat în România Mare, fie pentru a se stabili, fie, cei mai mulţi, pentru a merge mai departe spre Occident sau SUA. Faza acută a durat câţiva ani, până spre 1923. Nu ştim cu precizie câţi refugiaţi au fost cu toţii, câţi au rămas şi câţi au mers mai departe - iar acest lucru spune multe despre capacitatea administrativă a statului român la acel moment”, spune istoricul Adrian Cioflâncă.
Căile de intrare în Europa erau pentru refugiaţi Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Pe această din urmă cale de acces, cei mai mulţi refugiaţi se grupaseră în Basarabia, abia alipită la România.
Nistrul, în apropierea Vadului Raşcov (Republica Moldova), zonă de trecere frauduloasă a frontierei româno-sovietice de către refugiaţi, în anii '20-'30 FOTO: Vadim Guzun, sursa: Historia
„Autorităţile au văzut în această situaţie o ameninţare la adresa integrităţii noului aranjament statal. A fost instituită starea de asediu şi în numele acesteia s-au comis numeroase abuzuri (execuţii sumare, corupţie, expulzări, interogatorii şi percheziţii abuzive etc)”, mai spune istoricul.
Refugiaţii, consideraţi o ameninţare la adresa securităţii statului
Adrian Cioflâncă susţine că autorităţile, mai ales cele militare, au tratat criza refugiaţilor în primul rând nu ca pe o criză umanitară, ci ca o ameninţare la adresa securităţii statului, a purităţii naţionale şi a sănătăţii publice.
„Rapoartele militare din acea perioadă abundă de presupuneri panicarde şi comploturi imaginate, în care colcăiau agenţi sovietici, predicatori comunişti şi aducători ai mizeriei şi anarhiei. Până şi agenţiile de întrajutorare erau bănuite de activităţi de spionaj. Bolşevicii trebuie să fi profitat de situaţie pentru a-şi trimite agenţii în România, dar acest lucru a fost exacerbat în mintea autorităţilor române, ajungându-se ca majoritatea refugiaţilor să fie trataţi cu suspiciune”.
În sprijinul acestei analize este şi unul din documentele publicate de istoricul Vadim Guzun, cel care a tratat pe larg subiectul crizei refugiaţilor din anii ‘20 în cartea de analiză „Indezirabilii. Aspecte mediatice, umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică”.
„Din documentul, semnat de şeful de Stat Major al armatei române, vedem cât de periculoasă este incultura suspicioasă atunci când are şi putere asupra oamenilor”, spune Adrian Cioflâncă.
Paranoia cu spioni şi terorişti
Guvernul de la Bucureşti s-a grăbit să dispună dislocarea refugiaţilor din Basarabia pe teritoriul Vechiului Regat şi al Transilvaniei, în ciuda protestelor unor organisme internaţionale.
„Într-un astfel de protest se arăta că numărul incidentelor de securitate a fost infim şi că refugiaţii au ajutat la ameliorarea situaţiei Basarabiei, pentru că au venit cu capital pe care l-au investit în întreprinderi industriale şi comerciale, contribuind la întărirea clasei micilor producători. Degeaba, obsesia purităţii etnice şi paranoia cu spioni şi terorişti au fost mai importante pentru gândirea politică de la noi”, mai spune istoricul Adrian Cioflâncă.
Refugiaţii au fost mutaţi apoi mai spre vest, cazaţi în condiţii mizere în diferite lagăre încropite şi forţaţi să emigreze mai departe. Istoricul Adrian Cioflâncă mai arată că, în plus, statul român a încercat să se sustragă cât mai mult din suportarea costurilor.
„Au fost ceruţi bani de la statul francez pentru cei care luptaseră în războiul civil împotriva bolşevicilor şi de la organizaţiile evreieşti internaţionale pentru masa de evrei. În general, şederea refugiaţilor evrei în România a fost suportată de alţi evrei, autohtoni sau occidentali. În câţiva ani, aceştia au luat calea Occidentului, ceea ce nu a împiedicat autorităţile române să se lamenteze în continuare de invazia străinilor şi pericolul bolşevic intern (care, de fapt, nu a fost niciodată serios până la instalarea comunismului)”, mai arată istoricul.