Codul bunelor maniere pe munte: întrebările care nu trebuie puse şi ce necuviinţă comite un turist zgomotos

În timpul unei drumeţii pe munte trebuie respectate anumite reguli de bună cuviinţă ce privesc întrebările, comportamentul, discuţiile sau grija faţă de natură.

În anul 1920 apărea, la Editura Cartea Românească, o lucrare ce cuprindea sfaturi utile pentru amatorii de drumeţii montane, intitulată „Cartea Munţilor“. Semnată de Bucura Dumbravă (pseudonimul prozatoarei Fany Seculici), cartea era reeditată în 1924 sub egida „Hanul Drumeţilor -  Asociaţie Patriotică pentru răspândirea turismului şi crearea de parcuri naţionale în România”. 

În lucrarea amintită, erau prezentate, pe capitole distincte, anumite reguli specifice care trebuie respectate de membrii grupurilor în timpul ascensiunilor montane.

Autoarea trata într-un capitol distinct cum trebuie să se comporte turiştii în relaţia cu ghizii (călăuzele) sau între ei, din privinţa întrebărilor şi curiozităţilor din timpul călătoriei. 

„Un bun turist, după ce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar, despre lungimea căei, despre ceasul popasului si ceasul sosirei la ţel. Motivele acestor iscodiri nu pot fi decât oboseala trupească sau intelectuală si curiozitatea; - curiozitatea nu e interes: acesta e adânc si

răbdător, pe când cea dintâi se oboseşte repede şi e superficială - oboseala trupească este o greşeală mare la munte, pentru că dovedeşte că te-ai hotărât să faci o expediţie fără să fii sigur de forţele tale; iar oboseala intelectuală, adică scăderea interesului pentru locurile prin care treci, arată lipsa de pricepere pentru natură“, arată Bucura Dumbravă. 

O excepţie este acceptată însă în curiozitatea turistului care vrea să cunoască reperele traseului:

„Turistul cel bun poate însă, şi trebuie chiar, să afle numele ţinuturilor, munţilor şi văilor care-l înconjoară, direcţia potecilor ce se despart de a lui; cu cât bagă mai bine în seamă toate aceste amănunte, cu atât mai bine va

putea să conducă la rândul lui. Se'nţelege că atunci când vrei să pătrunzi într'un ţinut necunoscut, unde nimeni din grupul tău nu ştie drumul, este nevoie să întrebi pe toţi cei cu cari te întâlneşti, pe ciobani, pe ţărani sau pe alţi turişti, despre direcţia drumului, despre depărtarea până la un loc de popas şi de apă“

Înjurăturile - de neacceptat nici în situaţii extreme

În ceea ce priveşte buna cuviinţă a turiştilor, autoarea spune că aceasta se impune mai mult decât oriunde pe munte: 

„Nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviinţă de cât la munte, subt cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într'un salon. Pentru că, sus acolo, e numai armonie, şi cea mai mică disonanţă ia proporţii la care nu ajunge în cacofonia oraşului. Micile servicii mutuale

alcătuesc o parte esenţială a cuviinţei“.

Cât despre obiceiul unor turişti de a scăpa injurii şi expresii urâte în momentele de primejdie care apar în timpul unei aventuri montane, Bucura Dumbravă spune că acest comportament nu poate fi scuzat:

„Unii turişti cu experienţă zic că, în clipa când se iveste primejdia şi nevoia sforţărilor, nu strică să te lepezi de <grandes manieres> şi să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că aceşti turişti nu sunt nici gentlemeni englezi, nici ţărani români. Un gentleman s'ar simţi dezonorat, dacă şi-ar fi pierdut cumpăna, şi deci cuviinţa, într'o împrejurare gravă; iar echilibrul ţăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviinţa lui nu dă greş nici odată, mai ales când e în faţa unei femei culte“.

Grija pentru natură, exemplul elveţian

În „Cartea Munţilor“, se mai arată că buna cuviinţă faţă de natură este echivalentă cu grija pentru mediu. Din acest punct de vedere, autoarea lucrării face o comparaţie între comportamentul românilor din acele vremuri şi cel al elveţienilor în ceea ce priveşte protejarea mediului:

„Afară de cuviinţa faţă de oameni, este şi cuviinţa faţă de natură. Pe cât este aceasta de desvoltată în ţările muntoase străine, pe atât e de necunoscută în Bucegi şi pe celelalte plaiuri ale ţării. Dacă Elveţienii fac un drum, sau clădesc o casă de adăpost sau un funicular, ei lucrează astfel ca, în afară de suprafaţa întrebuinţată, să nu se strice nici o palmă de loc, să rămâie neatinse coastele, pădurile, stâncile şi chiar iarba: cu florile, împrejurul caselor de adăpost nu vezi mormane de cutii de conserve golite şi de hârtii murdare. Păzitorul ca si drumeţii au grija curăţeniei locului“. 

Bucura Dumbravă consideră că o dublă necuviinţă în natură o comite drumeţul zgomotos: 

„Acest prost nu vine decât de la oraşe. Ţăranul la munte nu simte nevoie să ţipe şi să râdă în chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin pentru cel care umblă mai mult tăcut, ca să asculte simfonia naturei. Întorcându-mă odată de pe vârful Omului, însoţitorul meu ţăran îmi zise: <Ce zi frumoasă am avut, n'am auzit glas de om>“.