Când tragedia nu mai e o ştire
0Un ieşean a murit la Spitalul Paşcani de la o simplă fractură. Soţia ţipa la medici că nu i-au tratat bărbatul pentru că nu era asigurat. Un vasluian a murit în aşteptarea ambulanţierilor, care au ajuns după 11 ore de când i-a chemat. I-am înjurat pe medici şi am scris ştirea.
Supăraţi, mai marii Sănătăţii de la Bucureşti au venit zilele trecute la Iaşi să-i ia de guler pe subalternii din Moldova. Un alt vasluian a murit, după ce asistenta trimisă cu Salvarea la el n-a reuşit să-i repornească inima.
Din nou i-am înjurat pe medici şi am scris ştirea. Sâmbătă noaptea m-a sunat mama, de la Vaslui. Pe tata l-au dus la Spitalul Judeţean. Am zburat cu maşina spre ei, să-l aduc la Iaşi, să-l salvez.
Pe drum m-am revoltat din nou pe medicii vasluieni, care n-au ştiut să-i pună tatei un diagnostic corect. Mi-am amintit cum el, calm, îmi spunea în fiecare lună că doctoriţa de familie refuză să-i dea reţeta compensată.
De data asta, îmi zic, nu-i mai las să-l distrugă. Am trezit tot SMURD-ul din Iaşi să-l ia din spitalul nenorocit. Doctorii de la căpătâiul lui îmi spuneau prin telefon că oricum va muri.
M-am revoltat, i-am ameninţat. Am ajuns la tata. Am fugit prin spitalul care-mi aducea aminte de copilărie, când toate clădirile importante aveau pe jos mozaic gri.
Cu un calm iritat, doctorii mi-au spus că nu-l mai trimit la Iaşi. Am plâns, i-am implorat şi, în final, i-am iertat. Erau ca nişte sărmani în alb, în casa cărora intrasem cu arma, zbierând să-mi dea aurul.
Îmi pare rău, tată, că ai trăit acolo!