Cel mai devastator asediu din Al Doilea Război Mondial. Mărturii cumplite din oraşul sovietic decimat de foamete
0Povestea celui mai cumplit asediu din timpul celui De-al Doilea Război Mondial dezvăluie amănunte înfiorătoare. Au murit un milion de oameni, cei mai mulţi civili, din cauza foametei şi a frigului.
Asediul oraşului Leningrad (Sankt Petersburg) s-a numărat printre cele mai lungi şi devastatoare asedii din istorie. A avut loc între 8 septembrie 1941 şi 27 ianuarie 1944, timp în care armata Germaniei Naziste a înconjurat aproape în totalitate oraşul sovietic şi a blocat aprovizionarea acestuia. În cele aproape 900 de zile în care fosta capitală a Imperiului Ţarist a fost izolată şi asediată, au murit peste un milion de oameni, majoritatea civili, răpuşi de frig şi foamete.
Morţi în zăpadă
În timpul iernii anului 1941 temperaturile au scăzut la minus 40 de grade. Au murit atunci, până în februarie 1942, peste 250.000 de oameni, susţin unii istorici. „Sprijinit de stâlpul felinarului, un bărbat stă în zăpadă, înfăşurat în zdrenţe, cu un rucsac în spate. Probabil se ducea spre gara Finlanda, a obosit şi s-a aşezat să se odihnească. Timp de două săptămâni am trecut pe lângă el în fiecare zi, în drumul meu spre spital. Lam văzut acolo, 1. fără rucsac; 2. fără zdrenţe; 3. în izmene; 4. gol; 5. un schelet fără măruntaie. L-au luat de-acolo în mai”, relata Vera Kostroviţkaia, o profesoară de dans citată istoricul Anna Reid, în volumul „Leningrad. Tragedia unui oraş sub asediu 1941 – 1944” (Ed. Corint). Corpurile celor decedaţi pe străzi erau adesea puse în tranşeele săpate în parcurile oraşului, care deveneau astfel gropi comune, completa autoarea. Alteori erau lăsate să zacă în zăpadă, învelite în cearşafuri, în lipsa sicrielor şi a sacilor. Peste 600 de morminte colective au existat în Leningrad în timpul războiului, fără a mai pune la socoteală şanţurile, puţurile şi cratele folosite ca locuri de îngropăciune.
Trei felii de pâine pe zi pentru localnici
Raţia zilnică de hrană a localnicilor a fost redusă până la 250 de grame de pâine pentru o treime din populaţie, clasată ca muncitoare, şi 125 de grame de pâine (trei felii), pentru restul localnicilor. În lipsa alimentelor, omenii au căutat înlocuitori pentru a se hrăni. Mulţi dintre ei aveau ca singură preocupare căutatul hranei, printre ruinele clădirilor bombardate.
„Toată ziua, îi scria soţia unui soldat aflat pe front, căutăm ceva de mâncare. Cu tata am mâncat două pisici. Sunt atât de greu de găsit şi de prins, încât acum căutăm un câine, dar nu se mai vede niciunul”, relata istoricul, în volumul „Leningrad. Tragedia unui oraş sub asediu 1941 – 1944”. Animalele din grădina zoologică şi marea majoritate a celor de companie au fost consumate.
Canibalismul în Leningrad
Cel mai înfiorător efect al lipsei hranei a fost însă apariţia a numeroase cazuri de canibalism. Cadavrele uşor accesibile erau ale colegilor şi rudelor decedate de foame, iar deseori cei rămaşi în viaţă cooperau pentru a le împărţi. Trupul unui tânăr decedat într-un cămin muncitoresc a fost împărţit de nouă colegi de-ai săi. O femeie de serviciu şi un vecin de-al său s-au hrănit cu bucăţi din cadavrul soţului acesteia. „O mamă o asfixiase pe fiica ei de 18 luni, pentru a se hrăni ea şi cei trei copii mai mari, un bărbat de 26 de ani, concediat de la fabrica de cauciucuri la care lucra, şi-a omorât şi mâncat colegul de cameră, de 18 ani. Un şomer de 18 ani şi-a omorât cu un topor bunica, i-a fiert şi i-a mâncat ficatul şi plămânii. Un tânăr de 17 ani a furat un cadavru neîngropat dintr-un cimitir şi i-a trecut pielea printr-o maşină de tocat. O femeie de serviciu şi-a ucis fiica de un an ca să o hrănească pe cea de doi ani. Levul Kh. a murit de malnutriţie, iar cadavrul lui a fost parţial mâncat de ceilalţi elevi. Un instalator fără serviciu şi-a omorât soţia pentru a-şi hrăni fiul şi nepotul, iar rămăşiţele femeii le-a ascuns în toaleta unui cămin muncitoresc”, scria istoricul Anna Reid, în volumul „Leningrad. Tragedia unui oraş sub asediu 1941 – 1944” (Ed. Corint). Sute de oameni au fost condamnaţi la moarte pentru canibalism, susţinea cercetătoarea.
Lacul îngheţat, singura salvare
Lacul Ladoga, care a îngheţat pe timpul iernii, a dus ţinut în viaţă oraşul, fiind folosit pentru aprovizionarea, chiar dacă insuficientă a acestuia, şi pentru evacuarea pe timpul iernilor a sute de mii de locuitori. La începutul anului 1944 forţele sovietice au reuşit să se apropie de Leningrad, iar 27 ianuarie 1944 să îl elibereze din încercuirea nazistă. În anii 1960, Leningradul a revenit la populaţia de trei milioane de locuitori pe care o înregistra înaintea războiului.
Vă recomandăm să citiţi şi: