VOCEA GALAŢIULUI Suntem călăriţi ca vitele de o adunătură de golani!

Evenimentele din ultimele două săptămâni arată că instituţiile cheie din ţărişoara noastră sunt ocupate (o ocupaţie de tip sovietic, din păcate) de oameni de o valoare profesională şi morală foarte îndoielnică.

Tonul îl dă chiar preşedintele Băsescu, cel care, spre exemplu, le arată nuiaua sindicaliştilor de la ArcelorMittal şi le spune să nu-i bine să-şi ceară drepturile de la patron. Evident, preşedintele nu are atribuţiuni în această chestiune, ba chiar Constituţia îi interzice să se implice în treburile unei firme private.

So what? Preşedintele e un tip non-conformist, care încalcă nonşalant regulile, iar fanii lui îl privesc cu simpatia cu care părintele uşor cocalar îşi priveşte fecioraşul uşor golănaş. Şi ce dacă a înjurat-o pe profa de Chimie? Păi asta înseamnă că micul golan dă semne că are personalitate! Ce? Să se lase dominat?! Să nu se lase călcat în picioare, dom'ne!

Asta este, acum - şi nu doar acum - filosofia Puterii. Autoritatea trebuie să fie golănească, limbajul - de inspiraţie underground (nu şi în faţa camerelor de luat vederi, însă!), privirea - alunecoasă, degetele - unsuroase. Dacă faci toate astea, ai mari şanse să faci carieră. Pot să dau exemple cu duiumul!

Directorul de la Teatrul Muzical din Galaţi, flautistul Florin Melinte, şi-a permis, ani de-a rândul, să-şi bată joc, golăneşte, de artiştii din subordine. Reclamaţiile au curs cu duiumul la adresa bădăranului, dar efectele au fost, până de curând, nule.

Consilierii locali l-au ţinut pe individ în funcţie, votând - după cum chiar ei recunosc acum - cu capul plecat. Care va să zică, nu conta realitatea tristă că teatrul devenise un loc absurd, în care un individ cu serioase probele comportamentale îşi făcea zilnic de cap. Beţii crâncene, sancţiuni fără noimă, hărţuieli sexuale, concedieri abuzive, procese pierdute cu angajaţii... Nimic n-a contat în faţa micului parlament local, care a preferat să execute fără crâcnire ordinul „de sus".

Mă roade curiozitatea să aflu cine a dat ordinul şi ce a primit la schimb. Se aude că trocul a inclus fanfare pentru campanii electorale, balerine pentru încălzit aşternutul şi cotă parte din încasările de la turneele evazioniste organizate frecvent în Franţa şi Germania. Înclin să cred aceste (deocamdată) bârfe. Căci altfel nu-mi explic de ce au fost tolerate, zece ani bătuţi pe muchie, excesele lui Florin Melinte.

Toleranţa faţă de golani nu are niciodată scuză, iar lozica asta jegoasă, despre „disciplina de partid", este doar o parşivenie pentru urechile fraierilor. În profunzimea lui, fenomenul ascunde o solidaritate golănească ce n-are nicio legătură, de fapt, cu politica. La mijloc e doar GAŞCA. Băieţii de şpriţ, de comitet, de comision, de prăduială... Totul sub pretextul oarecum credibil că un grup de iniţiaţi foarte competenţi trebuie să conducă.

De fapt, se aplică principiul „o mână spală pe alta, iar amândouă obrazul". Apropo, cei mai mulţi dintre aceşti golani care ne conduc destinele sunt membri ai unor ordine (şi pseudo-ordine) de tip mason. Circari! Până şi ideea de organizaţie secretă au reuşit să o transforme în prilej de beţie şi dezmăţ!

Cazul Teatrului Muzical este doar unul ales la întâmplare. Scenariul este acelaşi mai peste tot, în toate societăţile publice. Golani mai mici sau mai mari, anexaţi unei găşti sau alteia, cu priviri alunecoase, limbaj underground şi degete unsuroase.

Ne călăresc ca pe vite. Într-un fel, aproape că ne merităm soarta...