Detalii înfiorătoare despre modul cum scăpau de cadavrele celor morţi de ciumă şi holeră orăşenii de la Dunărea de Jos
0Mărturiile sunt consemnate în cartea unui scoţian care a vizitat Dunărea de Jos la jumătatea secolului al XVIII-lea, dar sunt confirmate şi de arheologii moderni, care au descoperit în curtea unei biserici vechi de un secol şi jumătate un impresionat osuar din vremea unei mari epidemii de holeră.
În urmă cu mai bine de două secole, oraşele de la marginea apelor erau cele mai expuse la marile molime care vămuiau populaţia Ţărilor Române. Dintre locurile în care ciuma, holera sau tifosul făceau ravagii, portul Galaţi a fost mai mereu în prim-plan în secolele XVIII-XIX, când în urbe au apărut, potrivit mărturiile istorice, mai multe cimitire, unele dintre ele dispărute, altele încă existente.
După cum scrie scoţianul D. Urquhart în cartea „Mystery of the Danube”, apărută la mijlocul secolului al XVIII-lea la Londra, „oraşul Galatzi era bântuit de cel mai rele molime, aduse din cele patru zări de marinarii ce veneau pe apele curgătoare ce se varsă în Marea Neagră”, mai cu seamă pe Dunăre, Nistru, Don, Nipru şi Scaria, „dar şi din zona mediteraneană”, prin strâmtoarea Dardanele.
Aşa se face că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, actualul cimitir Eternitatea din Galaţi era unul dintre cele mai mari din România şi, cu siguranţă, cel mai vast din Moldova, în el fiind înmormântaţi atât localnici, cât şi străini (cercetările istorice au scos la iveală sute de morminte, încă păstrate, de italieni, greci, germani, francezi, samd) pe care moartea i-a prins pe aceste meleaguri.
Mărturiile istoricilor aduc în prim–plan adevărate orori legate de modul cum scăpau orăşenii din zona dunăreană de sutele şi chiar miile de cadavre provocate, într-un timp relativ scurt, de molimele cumplite.
„Ei nu mai aveau răbdarea să sape gropi în cimitir pentru fiecare defunct. Lângă bolniţele ce erau la marginea aşezărilor, se săpau gropi mari, ca nişte şanţuri lungi de o sută sau mai mult de yarzi (N.R. un yard are 0,91 metri), late de 6 picioare (N.R. un picior are 0,3 metri) şi adânci de alte 10 picioare”, scrie Urquhart.
„Morţii erau stivuiţi ca lemnele în acele şanţuri, în care încăpea pe lăţime exact un stat de om. Se punea unul lângă altul, apoi peste ei se presăra praf de var nestins şi pământ, cât să-i acopere doar. Apoi se continua tot aşa până mai rămâneau cam două picioare de loc liber, care se acopereau cu pământ doar şi se bătătoreau bine”, continuă relatarea.
Un astfel de cimitir-stivă, confirmat de arheologi
Săpăturile arheologice făcute în zona Pieţei Centrale a oraşului Galaţi, în perioada 1950-1960, au confirmat existenţa unui astfel de cimitir, pentru îngroparea morţilor de molime mari, chiar în partea de nord-vest a pieţei, în curtea Bisericii Sfântul Haralambie.
Lăcaşul de cult a fost ridicat (cu contribuţia a opt negustori din Galaţi, între care şi Ilinca Lucacis, care a donat terenul) între 1 mai şi 1 decembrie 1848, în doar şapte luni (fiind sfinţit în 20 decembrie 1848), pe locul unei bolniţe, care a fost construită aici şi unde erau aduşi şi trataţi bolnavii de holeră, după cum consemnează Arhiepiscopia Dunării de Jos în istoricul bisericii.
„La temelia acestui sfânt locaş se află trupurile acelor suferinzi, dar şi ale celor care erau înmormântaţi aici, fiindcă potrivit documentelor din arhivă, aici a fost un cimitir”, s menţionează pe site-ul oficial al Arhiepiscopiei Dunării de Jos, la prezentarea bisericii Sfântul Haralambie (care începînd din 1998 a fost restaurată).
Este de menţionat că la mijlocul veacului al XIX-lea această zonă era situată la marginea târgului Galaţi.
O altă groapă de acest fel pare să fi existat în zona actualului Spital Militar din Galaţi, iar o alta în apropiere de actualul Cimitir Eternitatea, în zona unde acum există acum Liceul CFR.