Cum a ajuns viţa de vie să fie blamată şi chiar interzisă. Legenda vinului, considerat un produs divino-demoniac
0În folclorul mitic românesc, viţa de vie este considerată „iarba dracului“, alături de tutun. Se spune că tutunul şi viţa de vie ar fi răsărit dintr-un pârţ tras de Diavol într-o groapă, ce a fost acoperită apoi cu pământ. Alte legende spun că vinul ar fi fost făcut de Dumnezeu, iar el era iniţial bun, dulce şi nealcoolic (mustul), dar şi-a băgat Dracul coada, iar de atunci oamenii se îmbată.
Conform legendelor, vinul ar fi luat naştere din colaborarea dintre Noe şi Diavol. După potop, Noe a plantat viţă de vie, dar Diavolul a turnat la rădăcina plantei sânge de miel, leu, maimuţă şi de porc. Aşa se face că vinul a fost blestemat să îi transforme pe cei care îl beau în cele patru animale, pe rând, în funcţie de cât de mult vin consumă.
Dionysos şi demonii din cortegiul său (satiri, sileni, fauni) au fost prototipurile Diavolului (jumătate om-jumătate ţap, pervers, lubric). Cert este că imaginea diavolului creştin nu vine din mitologia iudaică, ci din cea greacă. Prin urmare, preluarea de către Diavol a viţei de vie şi a vinului a venit practic în mod firesc.
În secolul al XVIII-lea, domnitorii fanarioţi au mers până acolo încât au interzis chiuitul la diverse sărbători. ”Nici chiote să nu dea, când toarnă vinul în buţi”, deoarece ”este acelaşi strigăt de veselie pe care-l făceau păgânii, când turnau vinul în ulcioare, ceea ce este iarăşi oprit”, menţiona Andrei Oişteanu din unele texte juridice dedicate domnitorilor fanarioţi Mihai Racoviţă (1765) şi Grigore al III-lea Ghica (1766).
Practicarea viticulturii şi consumarea vinului în spatial carpato-dunăreano-pontic este atestată de descoperiri arheologice, dar şi de unele relatări antice. Claudius Aelianus spunea despre traci că ”s-a dus vestea că sunt grozav de beţivi”. Grecii foloseau zicala ”a bea ca un trac”, iar Pomponius Mela scria că tracii obişnuiau să grăbească în mod artificial coacerea strugurilor acoperidu-i cu frunze uscate.
Ovidiu menţiona că geţii lăsau vinul să îngheţe, cel mai probabil ca să îi concentreze tăria. Cert este că metodele de la care vorbesc Mela şi Ovidiu sunt folosite de ţăranii români şi în zilele noastre.
Veninul Prinţului Tenebrelor
Una dintre cele mai interesante informaţii privind viţa de vie şi vinul la geto-daci este prohibiţia instituită de marele preot Deceneu în timpul domniei lui Burebista (82-44 î.e.n). ”În semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, consemna Strabon. Legat de acest eveniment, au dăinuit mai multe legende populare, în care un împărăt hotărăşte că ”atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător de minte”.
Pentru societatea şi mentalitatea geto-dace din secolul I î.e.n., este improbabil ca raţiunea care a stat la baza măsurii drastice luate de Deceneu să fi fost de ordin social sau moral, crede Andrei Oişteanu. Cel mai probabil, motivaţia lui Deceneu a fost de ordin cultural şi religios, acesta încercând să diminueze amploarea pe care o luaseră beţiile rituale, provocatoare de ”înzeire”.
Patronul acestei stări de posesiune divină şi delir religios a a fost zeul trac Dionysos. Cultul acestuia era extrem de popular în acea epocă, fiind deschis atât bărbaţilor, cât şi femeilor, atât aristocraţilor, cât şi pleibeilor, spre deosebire de cel zamolxian propovăduit de Deceneu.
Vinul, ca substanţă psihotropă de origine vegetală, a jucat un rol esenţial în desfăşurarea unor practici rituale şi manifestări religioase în istoria poporului român şi continuă să o facă şi în zilele noastre, însă asta nu îi împiedică pe români să în considere în continuare drept ”veninul Prinţului Tenebrelor”, după cum nota şi Emil Cioran.