Veselia de la priveghiul mortului: „Dacă nevastă-mea s-ar scula din morţi s-ar înveseli şi ea în faţa frumuseţii acestei petreceri“. Explicaţia ritualului

În urmă cu mai bine de un secol, în comuna Nereju exista un ritual al priveghiului mortului, un fel de petrecere veselă, la care se cânta şi se juca.

Potrivit specialiştilor, acest ritual de înmormântare era practicat la nivelul comunităţii încă din perioada precreştină, fiind transmis din generaţie în generaţie.

În timpul priveghiului, doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite de măşti tradiţionale, confecţionate din piele de animale sau din lemn, jucau în faţa casei celui decedat. Dansatorii erau aşezaţi unul în spatele celuilalt, legaţi cu un lanţ numit „lanţul vieţii”.

Antropologul cultural român Henri H. Stahl, care a făcut un studiu monografic în comuna Nereju, acum aproape un secol, a asistat la un astfel de ritual, practic un obicei primitiv şi arhaic, dar cu valoare de simbol.

Acesta spune că în 1927, la funeraliile Mariei Bulearcă, a văzut  un adevărat ceremonial al priveghiului, când la lăsarea serii localnicii au venit în casa mortului, iar priveghiul a ţinut până în zori. În mijlocul curţii s-a făcut un foc mare, iar oaspeţilor li s-a oferit de către gazde rachiu şi pâine, iar apoi s-au întins la masă, la ospăţ. Autorul studiului spune că la priveghi oamenilor li s-a servit noaptea supă de peşte şi o mâncare de post cu orez.

Teatru ritual

“Ceea ce izbeşte îndeosebi pe omul de la oraş, deprins cu o concepţie tristă şi uneori tragică a morţii, este caracterul vesel al acestui priveghi. E un fel de petrecere foarte plăcută şi veselă acest priveghi al mortului, la care se cântă şi se joacă, închegându-se un fel de teatru ritual", scrie Stahl.

Însoţiţi de sunetele inconfundabile ale fluierului, ocarinei, cavalului, cobzei şi ritmul dinamic al tobei, taraf specific acestei subzone etnofolclorice, mascaţii dansau şerpuind în jurul focului, sărind din cand în când peste acesta.

"Tineretul îşi acoperă faţa cu măşti care înfăţişează caricatural pe oamenii bătrâni, măştile numindu-se unchieşi. Nasul măştii e făcut din lemn şi piele. Pielea obrazului este vopsită cu roşu. Boabe de fasole sugerează dinţii. Veşmântul este păros. Unchieşii apar şchiopătând, sprijinindu-se în basoane şi vorbesc cu glas stins. Dansatorii se îmbrâncesc, prin diferite tehnici, în mijlocul focului şi cei trântiţi se ridică plini de scântei şi cenuşă. Veselia este atât de mare că la un alt priveghi râdea şi văduva mortului. De altfel, nici mortul nu este cruţat de glume, ba uneori este mişcat cu ajutorul unui băţ pentru a speria asistenţa”, se arată în studiul cercetătorului.

Momentul purificării

Localnicii spuneau că trecerea prin foc simboliza momentul purificării, al curăţirii sufletului celui decedat înainte de a păşi în lumea veşnică. Se rosteau câteva strigături premergătoare dansului macabru, în conţinutul cărora omul era asemănat ”pomului”, simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, spre „lumină”, evocând verticalitatea perpetuă. Jocul în jurul “focului purificator” marca în cadrul ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel „plecat”.

Memorialistul cultural Petre Comarnescu, care a analizat studiul făcut de antropologul Stahl, spune că “petrecerea de la priveghi s-ar motiva prin dorinţa de a da curaj omului, de a-l face să uite necazurile, pentru ca mortul să aibă pe cealaltă lume aceeaşi veselie”. El oferă şi un citat din bărbatul femeii privegheate în 1927, extrem de relevant: “Ce ar zice nevastă-mea dacă s-ar scula din morţi? Cât s-ar înveseli ea în faţa frumuseţii acestei petreceri”.

Astăzi, la Nereju nu se mai practică acest obicei. „În urmă cu 50 de ani dansul măştilor, cunoscut drept <<Dans al morţii>> sau <<Chipăruşul>> era nelipsit de la priveghiuri, însă acum s-a transformat într-un obicei specific Anului Nou”, explică Pavel Lupaşc, unul dintre locuitorii comunei Nereju, printre ultimii confecţioneri de măşti de moş, babă, capră sau urs.